Page 9 - 1913-31
P. 9

PAGINI LITERARE




















                                                          Şi iadul se coboară în sufletu-ţi pribeag
                                                          Şi iar învie ’n tine vlăstarul de iobag.
                                                          Nu plânge! Ci loveşte! Loveşte ne ’ndurat
       O, cruda ironie a clipei trecătoare...             O veşnicie ’ntreagâ să simtă unde-ai dat,
       Roesc din văi şi codri oştiri biruitoare           Nu plânge, ci loveşte cu ura ta ferbinte,
       Şi Dunărea bătrână tresare ’nfiorată,              Căci eşti din neamul celor ce ştiu să ţină minte.
       Că iar aude zvonul chemării de-altădată
       Şi strigăte de-alarmă şi tropote de cai            Prietin drag, far dulce al pribegiei mele,
       Ca ’n vremea lui Corvinul, lui Mircea şi Mihai.    Duhovnic al găndirei semeţe şi rebele,
                                                          Şi pleci aşa cu rana în suflet sângerândă
                                                          Şi fără nici o rază în inima-ţi plăpândă.
       Sunt şoimi ce merg la luptă. Ei trec în mândre cete,
                                                          Ca mielul blând pe care îl duc la ’njunghiere
       O, vin să mergem şi noi cu ei în rând, poete,
       La Vama, peste Istru, la Pontul Euxin              Tu ai tăcut, poete, şi valul de durere
       Din morţi învie umbra străbunului Corvin,          Te-a copleşit vremelnic şi ’n ura lui te-a ’nfrănt
                                                          Şi cel ce-a trezit neamul coboară în mormânt.
       Ne chiamă bucurată de ziua învierei,
                                                          Şi ce mă doare astăzi e rana care-o şti,
       Ne binecuvintează, şi valurile mărei
       Cu vuet cântă marşul măririlor perdute,            E că, lovit cu ură, tu n ai ştiut lovi!
       învie poezia, — cu luptătorii du-te.
                                                          Şi pleci şi pe-a ta urmă oştiri biruitoare
       Acolo unde moşi-ţi muriră pentru cruce
                                                          Pornesc cântăndu-ţi draga şi sfânta ta cântare
       Acvila românească se nalţă şi străluce
                                                          Şi nu poţi să te bucuri de biruinţa lor,
       Rupând faşii cu ghiara din cerul de opal,
                                                          Nici fruntea să-ţi descoperi la steagul tricolor,
       Fâşii, să lege rana duiosului Ardeal.
                                                          Nici flori s arunci în calea vitejilor ce vin
                                                          Din zări, ce-au zdrobit faima străbunului Corvin.
       Şi nu te mişti. Ce doruri, ce visuri de noroc
                                                          Atât e de grozavă această ironie:
       Te fac în clipa asta să mai rămâi în loc,
                                                          Cu cântecu-ţi să plece un neam la bătălie,
       Ce^gingaşe zeiţă cu ochii dulci şi dragi
                                                          Iar tu să nu te bucuri de ziua învierii
       Făcu să-ţi uiţi de visul sărmanilor iobagi?
                                                          Ci să porneşti pe drumul de noapte al tăcerii.
       Sau vrei din nou, poate, credinţele să-ţi cânţi,
       Şi uiţi legionarii ce gem aici înfrânţi ?                                               I. U. S0R1CU
       Drag sol, ce porţi în suflet iubire şi sfială,
       Dar visul tău te minte, credinţele te ’nşalâ
       Spre raiul de lumină al sufletului tău          SPRE ŢARA NOUA
       Curând or să se ’ndrepte părerile de rău,
       Curând o să dispară iluzia şi basmul,           VICTOR EFTIMIU
       Furându-ţi ori ce razim şi ’ntreg entuziasmul.
       Dispreţueşte clipa ce ’nşală anii tineri,             Portul  rămăsese  în  urmă.  Casele  se  topiseră  una
       Căci  nu  e  pentru  Marte  suspinul  sfintei  Vineri   într’alta  şi  numai  câteun  vârf  de  geamie  scânteia  ciudat,
       Şi-am  să  te  văd  ca  mâne  cu  ochi  ’  nlăcrămaţi   în  soarele  dimineţii.  Pădurea  de  chiparoşi  păta  coasta
       Ca leul prins în cuşcă, poete, cum te zbaţi.    lângă  oraş.  Intr’acolo  priviâ  bătrânul,  când  l-am  văzut
                                                       întâia  oară.  Printre  cei  cari  plecau,  el  erâ  cel  mai  în
       Şi sa pornit furtuna şi ’n mersul ei hain       vârstă.  încotro  se  ducea?  Ce  speranţe  îi  mai  înseninau
       Umbn atâta soare şi-atâta cer senin             bătrâneţile ?
   4   5   6   7   8   9   10   11   12   13   14