Page 10 - 1913-32
P. 10
Pag. 466. C O S 1 N Z E A N A Nr. 32.
şi aceasta ar fi cu atât mai de dorit, cu cât de doi văzut... Dacă ni s’o fi prăpădit şi casa, putem să ple
ani de zile, chiar aceşti titani paşnici par a fi mai în căm la cerşit.
dârjiţi, împingându-ne, încetul cu încetul, spre prăpastia Duc mâna în buzunarul vestii, scot ceva şi pu
— mizeriei. în mâna plăpândă a copilaşului, înfiorându-mă de aţin
*
* * gerea caldă a degetuţelor trandafirii...
Trenul se opreşte brusc. E un miros greu de straie ude — şi ploaia că
Coborîm din vagoane, speriaţi, cu geamantanele deâ întruna, din văzduhul de plumb.
în mână. O lampă, ce atârnă în mijlocul camerei scunde
răspândeşte, par’că, mai mult întuneric...
— Ce este ?
Ajunseserăm la un pod distrus de mânia unei Ies pe peronul îngust şi mă plimb, în plescăiţi;
vălcele atât de paşnice până acum. Au şi vâlcelele a- ploii, ce-mi făcea aşa de bine, căci tâmplele îmi svâc
cestea mărunte psicologia lor. Curg liniştite atâta amar niau cu putere.
de vreme, murmurând poveşti monotoane, în clipocitul Nu mai aveam noţiunea timpului — de geaba îm
undelor sărace. O mânie adâncă clocoteşte însă în a- scoteam ceasornicul, maşinaliceşte.
dâncul lor; e vanitatea femeiască, ce le roade necon Intr’un târziu — cine ştie când — locomotiva d
tenit, dându-le zor, de-a ieşi la iveală, impunându-şi, modă veche, a scos un ţipet de sirenă şi pasageri
măcar în răstimpuri, puterea lor problematică... Şi a- ne-am îmbulzit cu toţii în cele câteva vagoane, căci tre
tunci nu mai cunosc nici o limită: nămolesc ogoarele, nul aşteptat nu putea să mai răzbată până la noi.
se năpustesc asupra colibelor sărace, ce se adăposti Nu erâ chip să te strecori în vr’un compartimenl
seră pe ţărmul lor paşnic, răscolesc lumea în puterea îmi pun geamantanul pe treptele, ce duc în tur
nopţii, şi pornesc apoi triumfătoare, încărcate de trofee, nul de veghe al frânarului — şi mă postez la geam.
spre fluviul-stăpân. Ele rostogolesc, în valurile lor tul Luna se ridică, cu sfială, după creasta unei pă
buri, sălcii bătrâne, bârne, căpiţe de fân, coperişe de duri, ca şi când i-ar fi fost ruşine de perspectiva, îi
stuh, stârvuri de animale, şi câte un leagăn pribeag, care aveâ să se oglindească. Acum nu mai aveam nic
al cărui stăpân şi-a închis ochii pentru totdeauna, în- noţiunea spaţiului. Cât vedeai cu ochii o imenzitate di
nainte de a fi avut prilejul, să-i deschidă măcar dea- apă se întindea stăpânitoare, din care abia ieşiâ 1,
binele, ca să contemple şi el cât de frumoasă e totuş iveală vârful posomorât al cucuruzelor, câte o căpiţ;
această vale a plângerilor! cu vârful pleoştit — încolo valuri de ape tulburi, c<
£ se scăldau, cu obrăznicie, în lumina clară a lunei...
* *
*
Trecem peste o punte de scânduri, ce se mlădie * *
sub pasul trecătorilor, în vreme ce apele clocotesc şi Sub valurile aceste tulburi, răsfăţate de revărsa
mugesc, în adâncuri. sea luminoaselor raze de lună, se ascunde munca d<
Ploaia începe a se înteţi; bălăbănim în băltoace, un an de zile a bieţilor oameni, nădejdile plugarilo
de cari nu ne mai ferim dela o vreme: suntem plini de harnici, cari au muncit din zorii zilei până târziu îi
noroi, până la glesne! amurg, ca se samene glia părinţească.
După o cursă de jumătate de oră prin noroi, ne Şi ce vor seceră ei ?
oprim la o gară de a doua mână, unde ne aşteaptă un Cu ce se vor hrăni ei, în zilele grele ale toamnei
alt tren, ce aveâ să ne ducă mai departe. ce se apropie încruntată; cu ce se vor hrăni ei şi ci
Când ? Când vom scăpâ din acest iad, ale cărui ce ne vom hrăni noi cei dela oraşe, cari — în urm<
chinuri Dante uitase să le înregistreze în nemuritoarea urmei — tot pe urmele lor ne hrănim?
lui operă ? Soneria electrică sbârnăie de-asupra can Ei au muncit din greu, au aruncat sămânţa ro
celariei şefului de gară, ca un ţârăit de grier... Se aş ditoare, dar roadele vor întârziâ şi de astădată.
tepta încă un tren — cine ştie, dacă va răsbate până Şi vor seceră — cu noi alături — sărăcie şi lip
aici ca să plecăm împreună. suri, dacă lumea nu-şi va luâ seama, de cu bună vreme
In restaurant — să-i zicem restaurant — pasagerii scăpându-i din ghiarele foamei — Maestatea Sa Foa
se înghesuiau, ca sardelele într’o cutie de tinichea. mea — ce bate la uşă, cu rânjetul ei de fiară!
Luna se scaldă în valurile tulburi — şi mi s<
într’un ungher, alături de scaunul ce-1 luasem,
după un asalt în toată rânduiala, — o ţărancă, se tân- pare, că trec prin valea subpământeană a Cocyt-ului
guiâ, adăpostindu-şi odrasla bălană, la sinul ei scăzut. Valea Plângerii...
Intru în vorbă.
— Ferească Dumnezeu, domnişorule, că n’am mai Citiţi splendidul roman „Misterul
pomenit aşa potop... Nici oamenii cei mai bătrâni nu-şi poetului“ de Antonio Fogazzaro.
aduc aminte de aşa un prăpăd... Am fugit de acasă, Editura: „Librăriei S. Bornemisa ,
u
în puterea nopţii, aşa cum ne vezi... Bărbatul a rămas Orăştie. — Preţul 2 coroane, franco.
pe coperiş, să mai mântue ce poate... şi nu l-am mai