Page 13 - 1913-32

r . 3 2 . C O S I N Z E A N A Pag. 469.

is, pe care i le trimisese ca student, întipărite de Jorj. în faţa ei, pe vale, Bucureştii îşi înălţau turnurile
eselie, de o exuberanţă de viaţă fermecătoare... de biserici spre cer ca nişte braţe uriaşe; nici un
sorile logodnicului, pline de iluzii şi de speranţe, zgomot, nici o mişcare în oraşul desfăşurat la nes­
;imentale şi înflăcărate; scrisorile soţului, afectuoase fârşire... Era împietrit ca şi cimitirul.
espirând un aer de încredere şi de siguranţă. între cele două alei din faţă Lora stătu un mo­
Partea cea mai bună din fiinţa şi viaţa ei îi a- ment in nedumerire, apoi apucă repede pe aleea cea
eâ în aceste scrisori; şi omului care-i făurise o largă, grăbindu-şi din ce în ce mai mult paşii căci
el de viaţă, dânsa îi pierduse sufletul şi-l îndrep- începuse să însereze. Deodată se opri: era mormântul
î fără de vreme, spre mormânt. lui Jorj; îl cunoştea bine. îngenunchiă, după ce aruncă
Şi acum, Lora, făcând bilanţul vieţei, se întreba florile albe pe piatra a cărei inscripţie eră aproap?
le fusese adevărata fericire: în afecţiunea dulce şi ştearsă, acoperită de praf şi de mici crengi uscate.
mică, în prietenia plină de duioşie a soţului, sau Lacrimi mari îi curgeau din ochi si pieptul i se umflă
pasiunea zvăpăiată şi tulbure a amantului, în a- în prada unei emoţii puternice... Rămase astfel mult
rea tainică a simpatiei şi a încrederei, sau în vi- timp... cu privirea pierdută... cu mintea cufundată în
a trecătoare a dragostei nebune? Dar zilele tre- gândiri pioase...
oare îşi îndeplineau mereu opera lor: imagínele — „Cuconiţă, înserează de tot şi vântul e cam
tunoase aveau să se estompeze din ce în ce mai rece“, îi zise băiatul care o întovărăşea.
lt, iar icoana senină a soţului avea să răsară tot Lora se deşteptă ca dintr’un vis; se sculă cu
i luminoasă, în cadrul trecutului. Nu numai mila greutate în picioare şi înainte de-a plecă, voi să mai
remuşcarea, nu numai pocăinţa eră s’o atragă cătră arunce o privire asupra mormântului lui Jorj. înde­
:astă icoană din ce în ce mai luminoasă, dar cu părtă cu umbrela de pe piatră florile şi crengile us­
ipul, în duioşia atâtor lacrămi vărsate, eră sâ-i în- cate care, date la o parte, împuţinase praful şi Lora
ţească din nou în inimă, dragostea pentru cel dis- putu atunci să cetească desluşit inscripţia de pe
rut, aşa cum reînvie o floare uitată şi ofilită în lespede.
ibră, sub picăturile de rouă.
Deodată îngălbeni şi făcu un pas înapoi, înţe­
în noaptea aceea Lora nu închise ochii; luă una legând într’o clipă fatalitatea destinului. Pe piatră
te una vechile fotografii ale lui Jorj şi le privi în- stă scris:
lung; examină de agroape figura lui fină şi simpa- „Aci se odihneşte robul lui Dumnezeu, Victor
ă; ochii lui dulci şi naivi se uitau par’că, încreză- Sterescu, căpitan de cavalerie...“
ri drept în ochii ei; gura lui surâzătoare par’că voia
-i vorbească ca în vremurile de demult...
Şi Lora, ridicând privirea, par’că vedea pe Jorj
trând pe uşă, cu pasul liniştit, cu privirea blândă
mângăetoare căutându-o... Ea cercetă unul câte
iul obiectele care-i erau familiare şi luându-le în S o l i e
ână, le privea cu o atenţie încordată.
Aproape o oră rămase pe gânduri, ţinând în Pe roşii maldăre de foi
ână o statuetă de bronz la care Jorj ţinea foarte Aleargă vântul şi suspină
uit şi care reprezentâ pe „Cei doi camarazi“. Şi a- De jalea paltinilor goi,
ngând această statuetă, i se păreâ că mâna ei a- De trista codrului ruină.
'insă, întâlnea degetele reci ale dispărutului... Până
ispre ziuă, Lora nu-şi despărţi gândul de fostul ei Din ramuri lunecă şi cad
)ţ, ca şi cum celalt nici n’ar mai fi existat. Tocmai Ca lacrimi, picurii de ploaie,
and se lumină bine afară, Lora putu să adoarmă, Tresar păraele pe vad
lormi până la amiaz, un somn greu şi agitat. Cătră Şi plopii falnici se ncovoaie.
îară, puse o rochie neagră, îşi ascunse faţa sub un
ăl negru, cumpără un coş de crisanteme şi spuse Pustiul negrelor poteci
irjarului să mâne repede la cimitir. Adună glasuri fără nume
Din când în când poruncea birjarului: mai re- Să ngroape n liniştea-i de veci
ede, mai repede, să nu înserăm. Când urcă dealul Un vis măieţ, o ntreagă lume...
imitirului, inima i se băteâ cu putere, încât şi-o stă-
âneâ cu mânile ca şi cum s’ar fi temut să nu-i Şi tu pluteşti, sub cer senin,
pargă pieptul. Pe largul mărilor albastre,
La poartă, dă coşul cu flori unui băiat care o Pe unde-s ţărmuri de rubin
jutase să se coboare din trăsură şi-i spuse s’o urmeze. Şi norii puipur de pilastre.
Clopotele dela biserică încetaseră cântecul lor de
ale în momentul când trăsura urcă dealul; în aerul Cântată n viers de lopatari,
iniştit însă, se resimţeau vibraţiuni din ce în ce mai Pătrunzi, din farmecele firii.
ilabe, care răsunau la urechile Lorei ca o muzică ne- Cu vraja ochilor tăi mari,
lesluşită şi depărtată. Misterul aprig al iubirii.
La ora aceea cimitirul era pustiu; cei din urmă
vizitatori plecaseră, alungaţi de-o ploaie măruntă; o Şi n goana dorului aprins
Dace adâncă domnea pe aleele brăzdate de morminte, Ş-a mult fugarnicelor clipe,
^ora sd îndreptă pe aleea principală şi apoi o luă la Gândeşti că n urma ta şi-a 'ntins
dânga Capelei, spre locul unde eră mormântul lui Uitarea sumbrele-i aripe...