Page 14 - 1913-32

Pag. 470. C O S I N Z E A N A Nr. 32

Stingher de visu-mi ne ' mplinit aproape. Acum!... Erâ o tăcere imensă, abia se ai
Aş vrea, spre lumile-ţi senine, râsul celor trei paznici.
O veste-anume să-ţi trimit, Se opriră pe-o clipă, înaintea carelor, unul înc<
Şi s’o nţelegi că-i dela mine...
să şopotească; ceialalţi râdeau şi plecară apoi, ca
Deasupra ’ntinsului de zări, facă încunjurul taberei.
Un stol de pasări călătoare Cele două femei se ridicară şi strecurându-se
Se nşiră n albe depărtări calea îngustă a taberei, dispărură în noaptea mută
Ca nişte slove pe-o scrisoare.
misterioasă.
G. TUTOVEANU Nu luară drumul spre fântâni, căci şi acolo e;
paznici, ci se strecurară pe alături, până ce scăp
de linia paznicilor...
Vânturi uşoare suflau, sărutând cele două umbr
FLOAREA BETGUEI Şi învremece umbra albă priviâ aiurită înainte-i,
ROMAN DIN EPOCA ASIRO-BABILONIANĂ noapte, ca şi când nici n’ar trăi, umbra întunecată
DE: ŞTEFAN LÂZÂR. ridică ochii spre cerul înstelat.
Betulia!
TRAD. AUTORIZATĂ DE: ALEXANDRU CIURA
In înălţime întăriturile puternice se conturau
XLI. - 28 - lumina lunii. Ce frumos e! ce îngrozitor! Acolo e
Transportarea capului. bertatea... Acolo e mizeria...
Sufletul fetei se umplu de o bucurie animalii
Noaptea se aseamănă cu o bucată de mătasă în­ Râdea în taină spre lună, conducând femeea albă
tunecată, împodobită cu nenumărate perle. Stelele stră- cărarea piezişe.
luciau tainice deasupra Esdrelonului. Duceâ în aceeaş vreme straiţa neagră, fără să
O taină misterioasă stăpânea lumea întreagă. Dor­ dea seama că duceâ cu sine o lume: mândria Babil
miţi voi, zeilor? Iudita duce capul lui Holofern...
nului şi înfrângerea lui...
Ceriurile îşi revărsau rouă asupra pământului li­ Se acăţărau cu paşi dibuitori spre înălţimi. S
niştit. Sin, zeul strălucit al luminii, vezi tu cine trece zeul lunei lumină pământul, ca un ochiu înfuriat.
prin câmpul înrourat? Stelele străluciau blând, numai Sirius, steaua c
Ele trecură prin partea cea mai mare a taberii, tirilor, tremură purpurie în depărtările imense, ca i
căci lumea dormiâ, sau erâ ameţită de chef. Mai aveau semnal de primejdie...
să treacă numai prin tabăra carelor... Olivii înălţimilor le salutau, şopotind melancoli
Nu adiâ nici o boare, nu se mişcau nici frunzele, Lia se opri, privind în valea Esdrelonului.
abia se auziâ sforăitul cailor..., pe unde treceau ele. Tabăra babiloneană se desprindeâ întunecată
Trecea o umbră albă şi una întunecată. ...Caii noaptea cu lumină de lună. Faclele paznicilor se v
sforăiau; pe alături treceau îngerii morţii, umbra dina­ deau arzând... Se auziâ în înălţime şi şueratul fluerilc
inte erâ vie, iar cea din urmă moartă... şi umbra întu­ Cei din tabără îşi petreceau în corturile ce se pie
necată o călăuziâ pe cea albă.
Se strecoraseră deja până în mijlocul taberii. Mer­ deau pe întinsul câmpiei, fluerile şi harfele vestiau gl
geau pe dibuite, şi de-odată se pomeniră în faţa sol­ ria, căci încă nu ştiâ nimeni, că două umbre se depă
tează spre înălţimi cu straiţa cea neagră.
daţilor, ce erau rânduiţi pentru paza de noapte. Şi nimeni nu ştiâ că în zorii zilei vor răsună goa
Torţele, cu lumina lor sângeroasă se apropiau tot
nele în Betulia şi îngerul morţii se va scoborî în vj
mai mult de ele... lea Esdrelonului...
Cele două umbre se opriră, în învălmăşala căru­
ţelor. Lia încremeni. Ce să facă? Unde să fugă? Haina Căci turma fără păstor piere şi se risipeşte...
Assur!
Iuditei e plină de sânge... Baal!
Dacă vor fi observate, cum vor explica petele Sin!
de sânge? Unde să se ascundă? Noapte întunecoasă, Samas!
întinde-ţi vălul tău negru! Ramman!
Faclele se apropiau tot mai mult; se desluşiau şi Nindar!
vorbele paznicilor. O Adonai, încă nu le observaseră... Şi tu înfricoşatule Istar!
Lia privi în jur, îi trecuse frica; erâ liniştită acum, Duc capul lui Holofern... duc capul... - Oştirii
în primejdia morţii, şi vicleană ca un şarpe. Luă de asiro-babilonene au ajuns la declin!
Cele două femei se opriră suspinând. Lia atins
mână pe stăpână-sa şi o târî cu sine în întunerecul
carelor. umerii Iuditei; aceasta se cutremură, şoptind în neştire
Se pitiră la pământ nemişcate, stăpânindu-şi şi „Intru început a creat Dumnezeu cerul şi pămân
bătăile inimii... tul... Pământul erâ pustiu şi gol...“
Lumina înspăimântătoare a faclelor erâ tot mai „Pustiu şi gol...“ repetă Iudita, şi începu să plângi