Page 9 - 1913-32

p e m g r A ş î n sas... mai primejdioasă, căci nu te loveşte deodată, ci te sub-
sapă încet-încet, luându-te cu buna, până îţi face vânt
- elegie - pe gârlă la vale!..
AL. CIURA Ea are nestrămutatul obiceiu de a-ţi ascunde soa­
rele, de a învălui lumea în valuri de neguri, ca să te
Acceleratul aleargă în goană mai potolită... mic- îngenuncheze şi mai mult, lăsându-te în nesiguranţa
şorându-şi viteza, în răstâmpuri. Pasagerii privesc im­ celui ce dibueşte în întuneric.
*
pasibili prin geam, în vreme ce ploaia îşi cerne picurii * *
ei reci şi mărunţi. Ies la geam şi încerc să-l şterg cu batista.
Dela o vreme ţi se pare, că trenul s’a oprit, în- Nu reuşesc decât în parte. Cum geamul e dublu,
tr un noian de neguri lăptoase, ce par a sugrumă lu­ nu pot şterge decât o parte, iar cealaltă rămâne abu­
mea întreagă. rită, strătăiată de picături, ce se preling ca nişte la­
Ai senzaţia, că pluteşti undeva, în largul ocea­ crimi, lunecând la vale...
nului, înfuriat, în vreme ce te-ai refugiat în cabină şi Soarele se întrevede abia, ca un disc de un por­
priveşti cu groază la tumultul tot mai duşmănos al ta­ tocaliu şters, de sub perdeaua cea grozavă a norilor.
lazurilor. Dela o vreme nu mai desluşeşti nimic; îţi Aşa îl va fi văzut imaginaţia lui Camille Flammarion
întorci privirea, dar vuetul de perzanie al valurilor te în romanul „Sfârşitul lumii“, sau Lord Byron în poemul
urmăreşte, înfigându-ţi-se în timpană, ca un piron său bizar, ce descrie întâlnirea celor din urmă doi oa­
de oţel. meni înduşmăniţi, în preajma altarului cu cel din urmă
Aşa e şi acum. loc de jertfă.
Plescăitul duşmănos al picurilor de ploaie pare a Şi aşa îl vor revedeâ, după atâtea mii şi mii de
fi contenit; o bură uşoară împăingeneşte geamurile ani, generaţiile viitoare, când soarele îşi va fi pierdut
vagonului, ca pentru a-ţi ascunde mizeria, prin care căldura — şi scoarţa pământului se va fi întărit şi se
treci cu ochii închişi, bănuindu-o abia din jurnalele, va fi răcit cu totul, ca aceea a lunei.
peste cari ai trecut cu ochii, câteva clipe. Nu sunt şi zilele aceste de potop şi dezastre,
Ah, ploaia asta măruntă şi rece — ploaia ce nu zilele aceste cu soare posomorât şi lugubru — un me­
mai conteneşte de luni, nimicind toată munca de un mento cataclismului, ce tot va urmă odată, prin cine
an a bieţilor oameni şi înfigându-ţi-se în creer şi în ştie ce mânie lentă a elementelor, ce par, în vremile
inimă, cu săgeţile ei subţiri de argint. din urmă, a se pregăti tot mai mult să se încaiere
Aşa a trebuit să ploaie pe vremea potopului. In- înrt’o luptă de moarte ?
cet-încet, dar fără întrerupere, până ce apele revărsate Lupta va luâ proporţiile uriaşe ale ciocnirii dintre
au acoperit totul şi s au ridicat şi peste culmile cele Titani şi Joie.
mai înalte! Nu trece oare şi planeta noastră nenorocită prin
O furtună ce se descarcă năprasnic, o rupere un cataclism de acest fel?
de nori, e opera câtorva clipe. Ea vine şi trece, lă­ Domnul Todică, savantul meu ptietin astronom
sând în urma ei ruine, dar cel puţin ştii, că ai scăpat, — pe româneşte: şolomonar — ar fi cel mai compe­
pentru o bună bucată de timp, de urgia ei. tent, să se declare.
E un duşman temut şi puternic; isprăveşte din Să se declare şi să-şi ridice protestul autoritar,
câteva lovituri grele de spadă, dar pe urmă se duce cu atât mai vârtos, că în lupta pornită împotriva lui
şi te lasă în pace, ca şi când s’ar ruşinâ de ce a săvârşit. Joie (Iupiter pluvius), Helios (Soarele) şi Oceanos
Dar ploaia asta măruntă, ce se cerne pe apucate, (Marea) nu au luat parte.
ca privirea piezişă a unui duşman laş, e de mii de ori Afacerea s’ar puteâ aranjâ deci, pe cale paşnică,