Page 13 - 1913-33

Nr. 33. C O S I N Z E A N A Pag. 485.

ihania nu se mulţumise numai cu atâta, şi că trebuia cărea decât o singură pată albă: cadavrul boului. „Şi
\ vie noaptea ca să-şi sfârşească cina. Razaliu mă dacă şi această pată se va şterge“, gândii, „atunci
idemnă stăruind cu tot focul, să merg numai decât în zadar mai pierdem noaptea!“
j el şi să stăm la pândă pânăce se va ivi ursul pe Nu trecu mult, şi deodată îl auzii pe tovarăşul
are de atâtea ori îl aşteptasem în zadar, de când meu de copac că începu să sforăie fără grije, ca şi
lă aşezasem la poalele Clăbucetului. Nu avea însă când ramura pe care stă ar fi cel mai bun aşternut.
evoie să stăruie atât, căci un astfel de prilej nu eră Sforăitul ăsta, pe neaşteptate, în mijlocul pădurii mă
e pierdut. Am părăsit îndată colţişorul meu de li- nelinişti cu totul. Las’ că sgomotul putea s’atragă lua­
işte, şi, cât ai scăpărâ din piatră, am fost gata de rea aminte a ursului, dar îmi eră teamă ca nu cumva
lecare. somnorosul să-şi piardă cumpătul, şi căzând tocmai
Cu puşca în spate, cu junghierul la brâu, mer- de sus, să-şi spargă capul. L’am ţâştiit de câteva ori,
eam urcând, cu suflarea grăbită potecile intortochiate dar nu mă auziâ de loc. După câtva timp însă, spre
înguste de pe marginea râpelor cu fundurile adânci, norocul meu, sforăitul începu să slăbească încet-încet,
in cari izvora noaptea ameninţându-ne să ne impre­ prefăcându-se, în urmă, într’o suflare liniştită. Nepă­
sare cât mai repede. sarea asta a lui Razaliu, mă făcu să cred că omul
Razaliu din când în când întorcea capul: îşi luase, din cauza întunerecului, orice nădejde să
„Să mergem mai iute... Să nu ne apuce noaptea mai împuşte, în noaptea ceia, ursul. La gândul ăsta,
lainte să ne găsim la locul de pândă... Nu-i vorbă, mă prinse o mare părere de rău că plecasem de acasă,
\ dihania vine mai târziu... da, ori cum, să nu ne lăsând patul moale pentru craca cea aspră de sub
mtă...“ mine. îmi venea să-l strig tare şi să-l rog, să lăsăm
Nu mai umblarăm mult şi într’un loc, dupăce paza pentru altă dată, dar în clipa aceia tresării: Nu
m străbătut cu mare greutate o ţihlă deasă, am dat departe de locul nostru de pândă, auzii foşnind frun­
e o poiană larg deschisă. Fără voie m’am oprit în- zele de jos ca sub călcătura unei fiinţe. Cu svâcnituri
orat. în mijlocul poienei, într’o scorbitură de şuvoaie repezi în tâmplă, îmi holbai ochii ca să văd dacă
idavrul boului stă acolo înţepenit cu picioarele în sus. vânatul aşteptat trecea pe acolo. Dar în întunerec, ce
„Să trecem la cealaltă parte", îmi şopti Razaliu puteam să văd? Chiar din pata albă, nu mai rămă­
rins de un mare neastâmpăr. sese decât o uşoară licărire. Deodată dispăru şi lică­
Când am ajuns lângă cadavru, ne oprirăm puţin, rirea asta. Am înţeles îndată că ursul se suise pe
ot locul de pe acolo eră frământat de copitele boului pradă, întunecând-o cu blana lui neagră. Am întins
de ghiarele ursului. Se vede că fusese o luptă în- puşca, însă n’am putut aprinde căci acuma nu mai
îrşunată între vită şi fiară. Pietrele şi frunzele erau aveam nici o ţintă. Da, când am auzit cum trozneau
xopite de pete negre de sânge închegat. oasele sfărâmate de colţii puternici ai fiarei, am în­
Ursul mâncase din bou numai partea dinainte: dreptat ţeava omorâtoare spre locul de unde veneâ
reabănul şi pieptul. în partea rămasă nemâncată, se cronţăiala. Simţiam că inima-mi pluteşte într’un val
îdeau muşcături negre şi adânci, cari mă făcură să de sânge. Pocnetul puştii răsună ca tunul, în văile
esar înfiorat gândind la colţii puternici şi ascuţiţi adormite de-alungul Prahovei. Cum s’a stins ecoul,
fiarei. Din burta sfâşiată se revărsau în belşug, am ascultat, abia ţinându-mi răsuflarea. Nu auzii nici
orhăile vitei, împrăştiind un miros acru de plante şi un sgomot. După câteva clipe, tovarăşul meu mă în­
rbă muiată. trebă, şoptind înfricoşat:
încruntând fruntea, Razaliu începu să măsoare „L’ai ucis?
in ochi distanţa din jurul hoitului şi deodată îmi — Nu ştiu... Am dat la noroc“.
*ată un mesteacăn stufos, cam la cincizeci de metri Câtva timp am stat amândoi neclintiţi în locul
îpărtare. nostru, fără să schimbăm o vorbă. Mai târziu i-am
„Numaf în mesteacănul ăla, e locul cel mai bun“. şoptit:
îl întrebai în şoaptă: „Hai, să ne dăm jos?
„Amândoi ne suim? — Să ne dăm jos!... Dacă fiara e numai rănită
— Amândoi... Ceilalţi copaci sunt prea înde- şi sare la noi pe întunerec?...
irtaţi“. — Atunci ce facem?...“ Am amorţit — ridicai
După câteva minute stăteam fiecare încălicaţi vocea, ne mai putând răbda.
î câteo ramură. Dintr’o măsură de prevedere, eu mă „Să mai aşteptăm puţin... Ba taci!... Stai... că
»ezasem mai sus de pădurar. Noaptea ne cuprinse am găsit lumină...“
î tot. Pădurarul suflă: „Păcat că iese luna prea târ- Şi îndată îl văzui aprinzând un felinar de mână.
u... Mă tem să nu facem nimic“. Cu mare băgare de seamă, ne-am dat jos din
Aveâ dreptate. Arborii din jurul poenei, aproape copac. După fiecare pas ne opream, ascultând cu
ci nu se vedeau. Păreâ că un zid negru mă încon- grijă dacă nu mişcă ceva lângă noi. Felinarul aruncă
râ din toate părţile. în tot cuprinsul poenii nu li­ înainte o făşie palidă de lumină, pe când pe margini