Page 14 - 1913-33

Pag. 486. C O S I N Z E A N A N r . 3 3 .

întunerecul ne înghiţea. La ivirea unei tufe tresăriam FLOAREA BETCJL1E1
ca şi când am fi văzut ursul ridicat în două picioare.
Cu mâna pe trăgaciul pustei, cu suflarea oprită, ROMAN DIN EPOCA ASIRO-BABILONIANĂ
înaintam încet spre locul de primejdie. Deodată lumina DE: ŞTEFAN LÂZÂR.
felinarului căzu pe crupa albă a boului. în clipa ceia
TRAD. AUTORIZATĂ DE: ALEXANDRU CIURA
îl auzii pe Razaliu râzând:
„Bravo! Ai ucis câinele lui Gheorghe Roşu din XLIII. - sfârşit -
Izvoarele“!
C a p u l l u i .
Şi într’adevăr răsturnat pe masa ursului, zăcea
întins, fără mişcare un cogemite câne ciobănesc cât „...Ia arma şi...“
un viţel... Psalmul amuţi. Urmâ o tăcere mare...
De afară se auzi zăngănit de arme. Soldaţii in­
trară în biserică, iar în urma lor, poporul năvăli, cu
aclamări zgomotoase.
cjPisica Iudita intră în biserică împletecindu-se, încunju-
rată de valurile poporului. înaintea ei veniâ Lia cu
straiţa cea neagră. Poporul îi luă mâna şi o conduse
Dorm casele n aurul umed de lună,
strigând cătră altarul de aramă.
Fântânile ’şi picură stropii...
— Iudito! Iudito! — urlau mii de glasuri, dar din­
Subt plopii fantastici păşim împreună,
tre toate răzbătu glasul dureros alui Salatiel:
Abia că mai freamătă plopii.
— Iudito!...
Grăbi întru întimpinarea ei, dar rămase zăpăcit,
Aproape de pieptu-mi, ca n vise de-aproape,
plecându-şi ochii în jos.
Plăpândul tău boiu se n mlădie,
In tăcerea ce urmâ, Iudita îşi veni în ori. Duse
Privirile tale subt pale pleoape
mâna la frunte şi zise cu glas slăbit, bocitor:
Se schimbă în flacără vie...
— Am venit... Sunt aici... Unde eşti, Lia?
— Aici sunt, stăpână.
Iubito, fi-s ochii ciudaţi şi mi-e frică...
Capul începu să i se plece în o parte, dar se
— O, iartă! Că mintea mi-e slabă —
reculese.
Ca n basme să nu te prefacă n pisică
— Straiţa...
Vrun negru descântec de babă...
— Iată-o... — răspunse servitoarea, şi luându-o pe
Cum luneci ca umbra, ca fulgul, uşoară, Iudita de mână, o duse la altar, în jurul căruia Sfatul
Pe-a uliţei lucie piatră, bătrânilor stâ înmărmurit de mirare.
Cuvintele tale şoptite ’nfioară — L’am adus... — şopti Iudita.
De par că sunt toarse la vatră. Tăceau cu toţii. Lia desfăcu straiţa scoţând Ic
iveală pachetul.
îţi simt corpul fraged şi-atât de molatec, — L’am adus... — zise pentru a doua oară.
Pisicilor leneşe-asemeni; — Ce ai adus, Iudito?... — întrebă Ozia, cu glai
Pisicilor albe cu părul sălbatec, încet, cutremurându-se.
Pisicilor cărora semeni. — Capul lui Holofern... — răspunse ea.
Sute de glasuri începură să urle; apoi urmâ c
întruna ţin mănele-ţi catifelate, tăcere de moarte.
Obrajii îmi ard, ca de pară, — Nu, nu se poate... — şopti ea ducându-şi mâni
Şi ochii mi-s turburi şi inima-mi bate... la frunte. — Vai cum mă arde sărutul lui... Nu. E nu
— Tot caut subt unghii o ghiară... mai vis...
Se zgudui în tot trupul, privi în straiţă şi se det<
...Curând, într’o noapte de vrăji şi de ură,
înapoi cu groază:
Când vântul se sbate şi plânge,
— Vai... Totuş i-am adus capul!
Fugi-vei departe co pradă în gură:
Ţipâ apoi cu desnădăjduire:
Cu inima-mi plină de sânge...
— Capul lui...
LEON FER ARI U îşi frecă ochii, apoi îşi întinse mâna încet cu pre
cauţiune.
— L’am a-dus...
Deodată scoase la iveală capul palid şi plin d
sânge alui Holofern şi îl ridică sus, ţinându-1 de pă
rul buclat.