Page 12 - 1913-37
P. 12
Pag. 540. C O S I N Z E A N A - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - N r . 3 7 .
s’o cunosc; pentrucă mila mea faţă de ceilalţi venea Din izvorul sănătos
din sentimentul propriei mele nenorociri. Al vietii-mi chinuite.
„Dar ceeace mă miră mai mult, eră neînsemnatul Pică frunzele pălite,
meu regret de vieaţa aceasta parisiană, de vieaţa Bate vântul fioros...
aceasta mondenă, care mi se părea că n’o voi mai
întâlni. Nu-mi lipsi numai odată şi nu numai ;n cele De~i aşa, mă cobor iară
dintâi zile: o preocupare cu adevărat importantă, aşe în adâncu-mi tăinuit
zau lucrurile în adevăratul lor loc şi îmi arătă adevă Unde veşnic a nflorit
rata lor importanţă relativă. O senină primăvară.
„Şi în singurătatea mea începu să-mi apară gre
şeala pe care o făcusem, greşeala ca să ai ca scop Vine toamna! Las să vie!
în vieaţă, înşelarea vieţii prin întorsături ingenioase Arborul rămâne sus.
şi diferite de sociabilitate, de mondeneitate sau chiar Toate frunzele-i s au dus
de înclinaţii corupte; să ai ca scop în vieaţă, să nu Risipite pe câmpie.
simfi că trăieşti. Acolo, pe gheţarii aceia, am simţit
că trăiesc. Cunosc însfârşit dulceaţa vieţii curate, De zăpezi cuprins întruna,
nu amestecată de arome turbure adăogate de civili Ars, de fulgere trăznit,
zaţia noastră exasperată. în lungile mele ore de liberă El stă, mândru, pregătit
cugetare, când nimeni nu te turbură, refăcui încet, A ’ndura din nou furtuna.
drumul trecutului meu şi trecutul acela mi se păru
o nerozie goală şi teribilă. înţelesei, că niciodată n’am Simte n el şi astăzi, oare,
făcut lucrul acesta atât de cunoscut şi atât de simplu: Desfrunzit de-atâtea ori —
examenul conştiinţei mele... Nu privi, dragă domnule, Crescând muguri noi de flori
ceeace îţi spun, ca o declamaţie; nici chiar ca o mo Şi de frunze viitoare ?!
rală! N’am avut nici un merit; cura s’a săvârşit sin
gură. Mi-am învins inima şi voinţa, cum mi-am învins
bronchele, — prin vieaţă regulată, nemişcare, tăcere... Ce sălbatic suflă vântul
Ochii soarelui s au stins
— Şi de când ai venit la Paris, s’a menţinut
starea aceasta de echilibru? Şi de frunza care-a nins
Parca ngălbenit pământul...
— Da. Chiar eu am fost puţin surprinsă. M’am
temut când am intrat în vieaţa aceasta sbuciumată; V. FLORI AN I. BECESCU.
aveam o adevărată frică de a mă bucură din nou,
pentrucă eram sigură acuma, că vieaţa aceasta e o
vieaţă falsă... sau mai bine, cred, că un văl mi s’a
luat de pe ochi. Nu pot să mai iau în serios existenţa
pe care o duce bărbatu-meu... de a ieşi cu el. Ca să
nu-1 supăr, îl voi urmă din când în când... Dar, de
sigur voi face asta, ca un funcţionar leneş, care se spio t\ m
duce la birou, — cu gândul de a ieşi cât se poate
mai repede şi dacă e posibil, să-l scutească... Pentrucă, M. I. CH1RIŢESCU
la drept vorbind, văd că nu mai ştiu să vorbesc limba
mondenelor. Iar dta vei înţelege destul de bine, că nu Când Grischa, prâpurcicul bălan şi zmead di
voi mai găsi un ascultător aşa de complezant ca dta, ca
să asculte ceeace bărbatu-meu numeşte rătăcirile mele“. polcul cazacilor de Don, sălăşluit în Mănăstireni, e:
din casa gospodarului Carciog, gazda lui, fu întân
în momentul acesta stăpânul casei veni spre noi pinaf, pentru a nu ştiu câtea oară, de privirea iscod
şi ne zise râzând: toare a ştrengăroaicii Ruxandra, care stă pitită în ti
„Da!, da!, „flirtul“ acesta mi se pare că a ţinut fărişul de gard-viu de pe malul şanţului ce încinge
ograda.
Trad. de George Brănescu.
— La dracu, mojica asta mă ia drept paiaţă. C
tot s’o fi zgâind aşa la mine?... cugetă el înciuda
Şi, ca să se răcorească, scrâşni o spurcată de înjuri
tură muscălească.
Vine toamna. Era într’un amurg. Spre toamnă. Soarele lăsân
du-şi trupul trudii în boiangeria asfinţitului, împroşc
Vine toamna... mă fior: seninul spălăcit cu nesfârşite suliţe de chinovar. Mlă
Cântă vântul dinspre mare diţele lungi şi ţepoase ale gardului viu, în care st
Ca un imn de nmormăntare tupilată Ruxandra, păreau muiate în sânge, ca şi chipu
Pe ruina tuturor.
ei rumen.
Grischa o apucă în sus pe şoseaua satului. Umbr;
Vine toamna şi mi-e frică!
N’o fi, poate, cam să mor? lui se aşterneâ înainte-i, prelung, ca un plop culca
Deşi parcă-un tânăr dor la pământ.
De viată se ridică Din loc în loc întâmpină pâlcuri de cazaci ci
