Page 14 - 1913-37
P. 14
Pag. 542. C O S I N Z E A N A N r . 3 7 .
CRIMA LUI astea, mi-erâ dragă chiar pentru astea. Numai ea mi-ei
dragă. Şi voiam s’o am. Soldaţii şi toboşarii mai nu m
SYLVESTRE BONNRRD erau buni de nimic. In gura calului de huiţat nu m;
înfundam nici crengi de floarea soarelui şi nici de rc
Roman de ANATOLE FRANCE - Trad. de VASIIE STOICA
- 3 - tunjoară. Păpuşa aceasta erâ totul pentru mine. Ni
scociam nişte şiretlicuri de sălbatic, pentru a-mi si
7 Mai 1851.
dădaca, pe Virginia, să treacă cu mine pe dinainte
Iarna asta am petrecut-o pe placul înţelepţilor: in prăvălioarei din Rue de Seine. îmi lipiam nasul d
angello cum libello, şi iată că rândunelele de pe cheiul geam şi priviam. Trebuia totdeauna, să mă tragă d
Malaquais mă găsesc aproape, cum mă lăsaseră. Cine mână Virginia: „Domnişorul Sylvestre, e târziu; o s
trăieşte puţin, se schimbă puţin, iar a-ţi toci zilele prin te certe mama!“
pergamente vechi, nu însemnează deloc: a trăi. Domnişorul Sylvestre începeâ atunci să-şi bată jo
Totuş astăzi mă simt pătruns mai mult decât ori de dojană şi bătaie. Dădacă-sa însă îl umflă pe su:
când de tristeţa aceasta nelămurită, pe care ne-o picură iar domnişorul Sylvestre se plecă în faţa forţei. De-atunc
în suflet viaţa. Cumpăna minţii mele (nu îndrăznesc, să cu vremea s’a mai stricat şi dumnealui; azi se pleac
mi-o mărturisesc nici mie însumi) e tulburată din ceasul în faţa fricei. Pe atunci nu ştiâ, ce-i frica.
acela caracteristic, când mi se revelă existenţa manu Eram nefericit. O ruşine nechibzuită, dar iresistibil
scrisului lui Jean Toutmouille. mă împiedecă de-ai destăinui mamei obiectul dragoste
E ciudat, că mi-am perdut odihna pentru câteva mele. De aici suferinţele. In decursul câtorva zile, pă
file de pergament vechiu, dar nimic nu-i adevărat. Să puşa, pe care-o vedeam neîncetat în faţa mea, îmi juc
racul, care n’are dorinţe, e în stăpânirea celei mai mari pe dinaintea ochilor, îşi pironiâ privirile asupra mea
comori: e în stăpânirea propriei sale fiinţe. Bogatul, îşi deschideâ braţele spre mine, primiâ în închipuire
care râvneşte la ceva, nu-i decât un sclav nemernic. mea un fel de viaţă, care mi-o făceâ misterioasă şi în
Şi sclav de soiul acesta sunt eu. Plăcerile cele mai fiorătoare, şi cu atât mai dragă şi mai dorită.
dulci, plăcerea de a stâ de vorbă cu un om ager la Insfârşit, într’o zi, pe care n’o s’o uit niciodată
minte şi cumpătat, plăcerea de-a cină cu prietenii, toate mă duse Virginia la unchiul meu, căpitanul Victor, cari
acestea nu mă pot face să uit manuscrisul, căruia-i mă invitase la prânz. Admiram foarte mult pe unchiu
simt lipsa, de când ştiu că există. Ii simt lipsa ziua, îi meu, pe de-o parte fiindcă el trăsese cea din urmă car
simt lipsa noaptea; îi simt lipsa în vreme de muncă tuşe franceză la Waterloo, pe de altă parte fiindcă
şi în vreme de odihnă. de câteori erâ la noi la masă, totdeauna el găteâ, ci
îmi aduc aminte de dorinţele, ce le aveam, când mânile sale proprii, claponul cu aiu, pe care-1 punei
eram copil. Ce bine înţeleg astăzi atotputernicele doruri apoi în sălata de cicoare. îmi păreâ foarte frumoasi
ale întâiei mele vârste! treaba asta. Unchiul Victor îmi însuflâ încă foarte muli
Revăd deosebit de lămurit o păpuşe, care steteâ respect prin redingotele lui cu găitane, şi mai ales prir
mândră, când eram de opt ani, în fereastra unei pră felul de a resturnâ întreagă casa, îndată ce intră. Nic
vălii răutăcioase de pe Rue de Seine. Cum s’a întâmplat astăzi nu ştiu, cum se pricepeâ el la asta, dar afirm
să-mi placă păpuşa, nu ştiu. Eram foarte mândru, că-s că de se găseâ unchiul Victor într’o ceată de douăzec
băiat; despreţuiam fetiţele şi aşteptam cu nerăbdare de oameni, numai pe el îl vedeai, numai pe el îl auziai
clipa, (care, vai!, a sosit), când o să-mi fie bărbia aco Tatăl meu nu-mi împărtăşiâ, după cât cred, admiraţia
perită cu peri înţepători. Mă jucam de*a soldaţii, şi pentru unchiul Victor, care-1 otrăviâ cu pipa, îi căra din
ca să-mi hrănesc caii, nimiceam toate plantele pe cari prietinie pumnii în spinare şi-l învinovăţeâ, că n’are
le cultivă pe fereastră biată mama. Erau însă jocuri pic de energie. Mama, cu toate că aveâ faţă de că
bărbăteşti, aşa credeam eu. Şi cu toate acestea ardeam pitan, o indulgenţă de soră, îi spunea din când în când,
de dorinţa de a aveâ o păpuşe. Herculii au slăbiciuni să mai lase în pace sticlele de rachiu. Eu însă nu cunoş
de acestea. Dar erâ cel puţin frumoasă aceea, care-mi team nici purtările neplăcute ale unchiului, nici mustrările
plăceâ mie ? Nu. O văd încă. Aveâ câte o pată de ce i le făceâ mama. Unchiul Victor îmi însuflâ cel mai curat
chinovar pe fiecare obraz, nişte braţe moi şi scurte, entuziasm. Intrai deci cu un sentiment de mândrie în locu
nişte mâni groaznice de lemn, şi picioare lungi, răs- inţa lui mititică din Rue Guenegand. întreg prânzul, aşezat
crăcănate. Rochia înflorită îi erâ prinsă de mijloc cu pe o mescioară lângă foc, nu constă decât din mezeluri
dg ă ace cu gămălie. Văd încă cele două gămălii şi zaharicale.
negre. Erâ o păpuşe de rând, păpuşe de mahalâ. îmi Căpitanul mă îndopă cu prăjituri şi cu vin. îmi
aduc aminte, că aşa cât eram de copil, şi ne având povesti apoi numeroasele nedreptăţi, a căror jertfă fu
încă la răbuş multe părechi de pantaloni tociţi, sim- sese. Se plângea mai ales împotriva Bourbonilor, şi
ţiam, în felul meu, dar foarte intensiv, că păpuşei aces cum nu-mi spusese, cine erau Bourbonii, îmi închipuiam
teia îi lipsea orice farmec, orice ţinută; că erâ din nu ştiu de ce, că Bourbonii erau negustori de cai sta
topor, că erâ bădărană. Dar mi-erâ dragă cu toate biliţi la Waterloo. Căpitanul, care nu se întrerupea,
