Page 10 - 1913-38
P. 10
Pag. 554. C O S I N Z E A N A Nr. 38.
Şi oamenii de geniu, conştii de valoarea ce o Nu e însă vreme pentru recriminări zadarnice.
reprezintă, au şi voinţă de fier. Vlaicu a murit, pecetluind cu sângele lui tine
*
* * credinţa în izbânda idealului, ce-1 călăuziâ.
Acum că ni s’a prăbuşit fără veste, cea mai cu Ziarele spun, că ilustrul mort avea o expresi
rată glorie, ce a dat-o vr’odată Ardealul neamului ro aşa de liniştită: păreâ că doarme, zimbind în alintare
mânesc şi omenirii - nu putem nici plânge; lovitura unui vis de vrajă.
a fost aşa de năpraznică, încât ne-a curmat deadrep- în zimbetul lui supra-pământean, el pare a n
tul orice judecată. spune, cu cea din urmă sforţare a vieţii:
Va trebui vreme îndelungată, să ne venim în ori, — Nu plângeţi, prietinilor, căci lacrimile sut
cumpănind cu judecata limpede, năpasta grozavă, ce pentru femei şi copiii Lacrimile sunt zadarnice şi sti
a dat peste noi.
pide. Acum, că am trecut peste limita Morţii, ce mi
Azi cetim jurnalele şi depeşile, cu ochii tulburi, sia! întotdeauna alături, când spintecam văzduhul, li
cu mintea rătăcită, de această catastrofă, pe care - nu ându-mă la întrecere cu vulturii... acum înţeleg, c
mai acum ne dăm seama cu adevărat — o întrevedeam. Moartea e un lucru aşa de uşor... O prăbuşire de
De câte ori nu ne-am zis, cel puţin în gândul clipă — nici n’am avut măcar vremea să învârt cârm
nostru: „Pentru ce mai zboară Vlaicu ? Ne-am con — şi totul s’a isprăvit... în clipa următoare privian
vins pe deplin de genialitatea invenţiei. Să zboare alţii;
ca un străin la resturile maşinii şi la acele ale mei
să zboare piloţii... piloţi avem sute şi mii, dar Vlaicu
— şi, trebue să vă declar, că am rămas destul c
e unul...“ mulţumit cu ravagiile, ce au îndurat bietele mele os<
Gândul acesta ne-a cutremurat pe toţi - şi totuş minte! Puteau fi expuse, cu destul decor, şi pe cat«
l’am lăsat să zboare înainte, — şi ţara românească a fale, unde mă aşteptau decoraţii, dicţii chilometrice -
vărsai sute de mii de lei, comandând aeroplane dela şi funerarii princiare.
străini...
* Mă împrietenisem cu Moartea şi, după cum văi
* *
s’a ţinut şi ea de vorbă. Când am simţit coasa <
şuerând de-asupră-mi, nici n’am clipit din gene :
i-am spus: „Prea bine, nerăfuim! Mai puteai să m,
aştepţi ceva, dar dacă afli, că afacerea e urgentă, ach
tăm — şi gata! Nu uita însă, că eu sunt biruitori
şi că gestul tău pripit contribuie, o mână de lauri m;
mult, la gloria mea de nemuritor...“
Ilustrul mort grăeşte adevărul.
Eroii adevăraţi, nu mor între perne, vaietându-s
ani de-alungul, milogindu-se, în luptă cu moartea.
Ei se prăvălesc ca un brad uriaş izbit de trăzm
înfiorând prăpastia în rostogolire; ei se frâng şi <
sfărâmă în ţăndări, dar nu se pleacă şi nu se da
îndărăt, rămânând întotdeauna, cu ochii aţintiţi spi
culmea ideală 1
Se prăbuşeşc adese — ei îşi dau seama, c
vieaţa lor aparţine neamului şi omenirii — dar pici
turile de sânge, ce brăzdează locul martiriului sunt ti
atâtea sămânţe, ce vor aduce roade din belşug.
Vor veni alţii şi alţii — probabil cu întârzie
mari — dar vor veni cu siguranţă, căci sângele ma
tirilor n’a curs niciodată deageaba.
Sângele lor sfânt indică drumul spre muncă
izbândă; iar mormântul lor se preschimbă în altar c
închinare, unde ei au adus cea dintâi şi cea m,
înaltă jertfă, ce se poate oferi: vieata!
Visul lui Vlaicu... Frumosul lui vis de-a trece Carpaţii,
— zugrăvit pe ilustrate făcute la Bucureşti îndată după
nenorocita lui cădere.
i