Page 22 - 1913-38
P. 22
Pag. 558. C O S I N Z E A N A Nr. 38.
CRIMA LUI Aici odihneşte Jean Toutmouille, călugăr la bise
rica aceasta, care făcu să fie îmbrăcată în argint băr
SYLVESTRE BONNMRD bia sfântului Vincent şi a sfântului Amant şi un picioi
al nevinovaţilor; care totdeauna a fost în vieaţă on
Roman de ANATOLE FRANCE - Trad. de VASILE STOICA înfelept şi vajnic. Rugaţi-vă pentru sufletul lui.
— 4 —
Ştersei cu batista praful, care acopereâ lespede*
Aceeaş zi. funerară; aş fi vrut s’o sărut.
E foarte bizar, cum s’a asociat în mintea mea fa — E el; Jean Toutmoille, zisei plin de bucurie
milia Coccoz cu clericul Jean Toutmouille. Şi din înaltul boltiturilor numele acesta mi se
— Tereso, zisei aruncându-mă în fotei, spune-mi, prăbuşi pe cap cu un vuiet, de par’că s’ar fi sfărmat.
Faţa gravă şi mută a servitorului, pe care-1 văzui
sănătos e micul Coccoz, crescutu-i-au dinţii ? şi dă-mi
pantofii. înaintând spre mine, mă făcu să-mi fie ruşine de en-
tusiasmul meu şi o luai la fugă printre două mătăhuze,
— Trebue să-i fi crescut, domnule, îmi răspunse
Teresa, dar de văzut nu i i-am văzut. Căci în cea din pe cari mi le încrucişară pe piept doi cloţani de bi
serică, prinşi la întrecere.
tâi zi frumoasă de primăvară s’a făcut nevăzută mamă-
Erâ Jean Toutmoille al meu! Nici o îndoială! Ta-
sa cu el, lăsându-şi în pod tot calabalâcul. In urma ei
s’au găsit treizeci şi opt de borcane de pomadă, goale. ducătorul Legendei de aur, autorul vieţilor sfinţilor Ger-
Asta întrece orice? închipuire. In vremea din urmă pri- main, Vincent, Ferreol, Ferrution şi Droctovee, trebuia
miâ şi vizite şi vă închipuiţi dumneavoastră, că nu se să fie, după cât gândeam eu, un călugăr dela Saint-
Germain-des-Pres. Şi ce călugăr bun, cucernic şi dar
va fi dus tocmai la mănăstire. Nepoata portăresei spune nic. A pus să-i făuriască o bărbie de argint, un cap
c’a văzut-o în trăsură pe bulevarde. V’am spus eu, c’o
să sfârşiască rău. de argint şi un picior de argint, ca să fie înfăşurate
într’o haină, ce nu se mai strică, aceste moaşte pre
— Tereso, răspunsei eu, femeea asta n’a sfârşit ţioase ! Dar puteâ-voi cunoaşte eu vreodată opera lui,
nici rău, nici bine. Aşteaptă-i sfârşitul vieţii, ca s’o poţi sau descoperirea aceasta nouă numai o să-mi mărească
judecâ. Şi bagă de seamă, nu grăi prea multe la por regretele ?
tăreasa. Doamna Coccoz, pe care am zărit-o odată pe
20 August 1859.
trepte, mi-a părut că-şi iubeşte foarte mult copilul. De
iubirea asta trebuie să ţinem seamă. „Eu, care plac unora şi care-i încerc pe toţi, bu
— Că, domnule, nici o lipsă nu duceâ mititelul. curia celor buni şi spaima celor răi; eu care fac şi
N’ai fi găsit în întreg cartierul un copil mai bine hră distrug rătăcirea, îmi desfăşur acum aripile. Şi iertaţi
nit, mai grijit şi mai înflorit decât el. Mamă-sa în fie că în zborul meu năvalnic, trec peste ani întregi“.
care zi lăsată de Dumnezeu, îi pune pestelcuţa albă; Cine grăeşte aşa ? Un bătrân pe care-1 cunosc
şi-i cântă de dimineaţa până sara, de îl face mereu, foarte bine. E Timpul.
să râdă. Shakespeare, după sfârşitul actului al treilea din
— Tereso, un poet a zis: „Copilul, care n’a zim- „Poveste de iarnă“ se opreşte, ca să lase micei Per-
bit de loc mamei sale, nu-i vrednic nici de masa zei dita vreme, să se îmbogăţească în înţelepciune şi frum-
lor, nici de patul zeiţelor“. seţe, iar când redeschide scena evocă pe bătrânul co
saş, ca să dea seamă privitorilor de îndelungatele zile,
8 Iulie 1852.
cari apăsaseră pe capul gelosului Leontes.
Aflând, că la capela Fecioarei din Saint-Germain- Am făcut şi eu în ziarul acesta ca Shakespeare
des-Pres, se face pardoseală nouă, mă dusei acolo, cu în comedia sa; am lăsat uitării un interval lung şi fac,
nădejdea, că poate voiu găsi ceva inscripţii puse la o după exemplul poetului, să intervină Timpul, să lămu-
parte de salahori. Şi nu m’am înşelat. Architectul îmi riască omiterea acestor zece ani. De fapt iată zece ani,
arătă o lespede, pe care o aşezaseră cu spatele de pă de când n’am mai scris nici o slovă în caietul acesta,
rete. Ingenunchiai, ca să descifrez inscripţia săpată în şi vai, nu pot descrie şi eu o Perdita „bogată în frum-
piatră şi cetii cu glasul de jumătate, în umbra vechei seţi“, acum, când apuc iarăş peana în mână. Tinereţa
apside, aceste cuvinte, cari făcură, să-mi tresalte inima şi frumseţa sunt tovarăşele cele mai credincioase ale
de bucurie: poeţilor. Pe noi, ceştialalţi, ne cercetează abia o pri
Cy gist Jehan Toutmouille, moyne de ceste eglise, măvară fantomele acestea minunate. Noi nu le ştim
qui fist mettre en argent le menton de saint Vincent et prinde. Dacă, prin un capriciu oarecare, s’ar încumeta
de saint Amant et le pie des Innocens; qui toujours en umbra unei Perdite să treacă prin creerul meu, ar înă
son vivant fut preud’ homme et vayllant. Priez pour buşi-o grămada de pergamente zbârcite, care e într’în-
făme de lui* sul. Ferice de poeţi! Părul lor alb nu sperie deloc
marile umbre plutitoare, ca Elena, Francesca, Julieta,
* In limba franceză medievală. Iulia şi Dorotea. Nasul lui Sylvestre Bonnard însă ar
