Page 10 - 1913-39

Pag. 570. C O S I N Z E A N À Nr. 39.

„Se va găsi vre-un suflet care ţi-a înţeles sbuciumul greu de toamnă. Nu bagi de seamă cum se tot depărtează
Şi alţii statui să-ţi ridice, să te proclame chiar şi Zeu. liniile culmilor dragi, topindu-se în albastrul cerului,
„Ce ironie! nici cum te privesc din margini de livezi ochii cunos­
„Toate astea ce ţi-or mai folosi atunci cuţi, cu cari începuseşi să te împrieteneşti iarăşi ca în
„Când subt o cruce învechită vei fi scutit de-a lumii atâtea vacanţe, ci, între bagajele tale de drum, pari
[munci, un fugar, care, apăsat de-o grea osândă, te strecuri
„Ce-ţi va păsa în groapa rece de statui, de măriri, de flori, din locurile copilăriei tale, spre necunoscut, spre stră­
„Când tu ai fost lovit în viaţă nemilostiv, de-atâtea ori?“ inătatea rece şi aspră. Ai dorî ca în drumul tău până
la tren, să nu te mai vadă nimeni, nici să te întrebe
Inspiraţia (cu durere):
că unde mergi...
Aşa e lumea! Flăcăul dela cai îţi pare o mustrare adâncă, o
După moarte te preţueşte mare, mic, dojană vie. Tot aştepţi înfrigurat să-l vezi cum se în­
De-ai fost un geniu fără margini sau de-ai fi fost chiar toarce dela locul lui şi te întreabă cu o undă de du­
[un nimic; rere în ochi:
Iar celui care se înnalţă îi este dat a suferi!
„Şi iar’ te duci, domnişorule Alexandre?
Şi Vlaicu nu a fost întâiul, nici cel din urmă nu va fi!
— Iar’, Grigore, iar’ — îi răspunzi cu ochii ple­
(pauză un moment, apoi cu duioşie)
caţi pe hainele cernite ale portului nemţesc, cari îţi
In ziua când întâia oară în cerul clar s’a înălţat, par acum aşa de amărîte şi de ridicole.
Toţi cei ce l’au lovit în viaţă, venit-au şi l’au admirat!... — Da’ de ce te mai duci, domnişorule, că doar’
ai acum destulă învăţătură. Cu dumneata nu se poate
Geniul (cu durere :
prinde nici părintele Tănase, nici domnu notareş şi
Dar groaznica Fatalitate prea dureros l’a răsplătit nici chiar cănţăliştii dela oraş. Ce să mai înveţi la
Pe îndrăzneţul ce voise stăpân a fi pe înfinit...
Oh! unde-ar fi ajuns el oare, purtat de aripele-acele şcoli, domnule Alexandre? Să rămâi aşa cum eşti, la
noi în sat, că ai putea dăscăli o varmeghie întreagă...
Ce singur şi-le făurise?...
ce te mai duci dela noi?
Vlaicu: Aceste întrebări te apasă ca o povară cumplită,
(Apare prin fund în hlamidă, încununat de lauri şi arată surâ­ inima îţi bate tare şi în clipa dintâi nu ştii ce să
zând spre cer) răspunzi. Apoi o palidă scânteie îţi licăreşte în truda
Mai sus, tot mai în sus, spre stele!... gândului.
— Sunt vremi grele astăzi, Grigore, învăţăturile
sunt tot mai mari şi mai multe, străinii bogaţi, cari nici nu
ară, nici nu seceră, se fot adâncesc în ele, se fac tot mai
isteţi, mai tăioşi la judecată, iar noi dacă nu ne ţinem
de dânşii, rămânem în coadă, nebăgaţi în seamă şi
PLECÂND la carte... la carte şi la drepturi. Şi nu-i bine aşa Grigore!
Vezi pe flăcău cum îşi potriveşte căciula pe frunte
Tc desfaci din pacea dulce a satului dela poală şi se gândeşte adânc, lăsând mai slobode frânele cai­
de munte şi, înfăşurându-te în pelerina de călător, lor. Din când în când îşi înalţă fruntea rostind rar:
pleci spre gara dela cotitura drumului mare. Căluşeii — Hm, hml
bat domol calea gronjuroasă de hotar, iar tu, ucenic Apoi, după un restimp îndelungat, se obleşte de
al cărţii, îţi dapeni în gând zilele albe ale unei veri spate şi se întoarce spre tine, cu faţa înviorată, cu
de odihnă şi de recreajie luminoasă. Te gândeşti la ochi strălucitori :
căldura duioasă a casei părinţeşti, la biserica din grui. — Dacă-i aşa, atunci du-fe domnule Alexandre,
cu armonia cântecelor ei de toacă din amurguri, la du-te cu Dumnezeu. Şi să te întorci cu toată învăţă­
glumele potolite ale dascălului bătrân, la surisele can­ tura câtă se poate câştigă în oraşele lumii, să vii ca
dide şi visătoare ale domnişoarelor popii, la cetera un proroc, domnişorule, să avem şi noi ascultare vreo­
înflăcărată a ţiganului Oprea, la chiotele flăcăilor din dată în sfatul domnilor mari. Că-i vremea. Du-te dom­
horă, cum răsună dumineca în vatra satului, la mur­ nule Alexandre !
murul văii de sub sat, la tălăngile plângătoare a turmei Şi strânge hăţurile cu putere, pornind caii la
de pe coaste, la căpiţele de otavă, la focul soarelui trap vijelios.
din asfinţii, — la tot belşugul de vieajă curată, simplă, „Du-te, domnule Alaxandre !“
limpede, câtă pluteşte peste coperişele de paie ale în clipele acestea te scuturi şi tu din visările
unui sătuşor românesc, peste verdele colinelor cari îi fale înduioşetoare, uiţi şi pridvorul casei părinteşti, şi
străjuesc împăcarea, — şi nu auzi duruitul roţilor cari surori, şi prieteni, şi vraja amurgurilor line, şi zimbe-
te scot din această lume bună, curată, nici foşnetul ful fetelor dela portiţe, uiţi fânaţele şi glasul sfihuitor
foilor de cucuruz, cari se leagănă în suflarea vântului al codrilor, fot-tot, în suflet îţi coboară lumină, multă-