Page 14 - 1913-39
P. 14
x
/
Pag. 574. C O S I N Z E A N A Nr. 39.
CRIMA LUI mijlocirea unei felii din pepenii aceia pe cari îi îngră
mădeşti tu pe mescioară. Prejudiţii apusene însă mă
SYLVESTRE BONNMRD împedecă să gust cu destulă sinceritate plăcerea a-
ceasta simplă. Şi cum să mai pot şi mânca pepene?
Roman de ANATOLE FRANCE - Trad. de VASILE STOICA Am destul lucru şi numai ţinându-mă pe picioare
— 5 —
în mulţimea asta. Ce noapte luminoasă şi zgomotoasă
25 Octomvrie 1859.
la Santa Lucia! Munţi întregi de poame strălucesc prin
Hotărârea fiind luată şi toate orânduite, nu-mi şandramale la lumina felinarelor multicolore. Pe cuptoa
mai rămânea, decât să-mi înştiinţez îngrijitoarea. Măr rele aprinse sub cerul deschis, clocote apa în căldări
r
turisesc că m’am luptat multă vreme cu g ândul: să-i şi cântă friptura în tingiri. Mirosul de peşte fript şi de
spun că plec sau să nu-i spun. Mă temeam de mustră carne caldă, mă gâdile la nas şi mă face să strănut.
rile, batjocura, vehemenţa, lacrimile ei. Cu prilejul acesta bag de seamă, că batista mi-a pă
„E cum se cade femeia, îmi ziceam; ţine la mine; răsit buzunarul. Sunt împins, ridicat, învârtit de cel mai
va vrea să mă reţină, şi Dumnezeu ştie, că dacă vrea vesel, cel mai gălăgios, cel mai vioi şi cel mai isteţ
dânsa cu tot dinadinsul ceva, sunt foarte ieftine vor popor, ce-ţi poţi închipui; o cumătră tânără, în vreme
bele şi gesturile şi strigătele. In împrejurarea asta o să ce-i admir părul ei bogat negru, mă asvârle cu umă-
cheme într’ajutor pe portăreasă, pe cernitor, pe dără- ru-i elastic şi puternic, trei paşi înapoi, fără să-mi pri
citoarea de saltele, pe cei şapte băeţi ai negustorului cinuiască ceva durere, drept în braţele unuia care mâncâ
de verdeţuri; o să cadă cu toţii în genunchi în jurul macaroane şi care mă primi zimbind.
meu ; o să plângă şi o să fie aşa de urâţi, încât o să Sunt la Neapol. Cum am ajuns aici cu câteva ră
cedez, ca să nu-i mai văd“. măşiţe de bagaj informe şi sfâşiate, nu v’aş puteâ spune
Acestea erau icoanele îngrozitoare, visurile de din simplul motiv, că nu ştiu nici eu. Drumul până aici
bolnav, pe cari mi le adună teama în închipuire. Da, l’am făcut într’o spaimă fără sfârşit, şi sunt sigur că
teama, năşteâ aceşti monştrii în creerul meu, rodnica în oraşul acesta luminos, aveam înfăţişarea unei bufniţe
teamă, cum zice poetul. Căci în paginile acestea in la soare. Noaptea asta mi-a mers şi mai rău! Voind
time o pot spune: mi-e teamă de îngrijitoarea mea. să văd deaproape moravurile poporului, o pornii pe
Ştiu că ştie că-s slab, şi asta-mi ia ori ce curaj în Strada di Porto, unde sunt acum. In jurul meu se ’n-
luptele mele cu dânsa. Sunt cam dese luptele acestea deasă grupuri animate în faţa prăvăliilor cu de-ale
şi totdeauna eu o păţesc. mâncării şi plutesc ca o barcă părăsită în voia acestor
Dar trebuiâ înştiinţată Teresa. Tocmai sosi în
v valuri de vieaţă, cari şi-atunci te desmiardă, când te
bibliotecă, cu un braţ de lemne, ca să facă niţel foc, trag în adâncuri. Căci poporul acesta neapolitan are
„o văpaie“ cum ziceâ dânsa. Căci dimineaţa-i răcoare în vioiciunea sa un nu ştiu ce dulce şi desmierdător.
acum. Mă uitam cu coada ochiului, cum stâ plecată, Nu mă simt deloc izbit, mă simt legănat şi îmi
cu capul vârât în cămin. Nu ştiu de unde-mi veni a-
pare că legănându-mă încolo şi încoaci, oamenii aceştia
tunci îndrăzneala, dar nu mai şovăii de loc. Mă ridicai
o să mă adoarmă pe picioare. Admir, călcând dealungul
şi începui să mă plimb de-a curmezişul prin odaie. lespedelor de lavă ale Străzii, aceşti hamali şi pescari,
— A, da, zisei într’un ton uşor, cu semeţia asta cari umblă, vorbesc, cântă, fumează, dau din mâni, se
particulară ştrengarilor, a, da Tereso, eu plec în Sicilia. ceartă şi se sărută cu o iuţeală uimitoare. Trăiesc cu
Aşteptai plin de nerăbdare. Teresa nu răspundea
toate simţurile deodată oamenii aceştia şi, înţelepţi,
nimic. Capul şi căiţa-i uriaşă rămaseră cufundate în că fără s’o ştie, îşi potrivesc dorinţele cu scurţimea vieţii.
min şi în întreaga sa persoană, pe care-o priviam cu Mă apropiai de un birt înţesat de lume şi cetii pe uşă
atenţie, nimic nu tradâ nici cea mai mică emoţie. Pu acest catren în dialectul neapolitan:
nea aşchii sub lemnele cele mari, atât.
Amice, alliegre magnammo e bevimmo,
Insfârşit îi văzui iarăş faţa. Aşa eră de liniştită Nfin che n’ce stace noglio a la lucerna:
încât mă năcăjiâ. Chi sa s’a l’autro munno n’ce vedimmo?
Chi sa s’a l’autro munno n’ce taverna?
— Intr’adevăr, mă gândiam eu, fata asta bătrână
n’are pic de inimă. Mă lasă să plec fără să zică mă Prietini, să mâncăm şi să bem cu veselie,
Până mai este ulei în lampă:
car un „ah“. Aşa de puţin e pentru ea faptul, că stă Cine ştie mai vedemu-ne în ceealaltă lume?
pânul său pleacă departe ? Cine ştie, este în ceealaltă lume vre-o crâşmă?
— Duceţi-vă, domnule, îmi zise însfârşit, dar la
Horaţiu dedea astfel de sfaturi prietinilor săi. Tu
şase să fiţi acasă. Azi avem de cină ceva, ce nu poate le-ai auzit, Postumus; şi tu le-ai auzit Leuconoe, fru
aşteptă.
moaso răzvrătită, care voiai să ştii tainele viitorului.
Neapol, 10 Noemvrie 1859. Viitorul acesta e trecut astăzi, şi noi îl cunoaştem.
— Co tra caile vive, magne e lave a faccia. Drept vorbind, nu aveâ nici un înţeles, să te chinueşti
— Te înţeleg, prietine; cu trei bani pot bea, pentru aşa de puţin, şi prietinul tău s’a dovedit om de
mânca şi-mi pot spălă şi faţa, şi toate acestea prin simţ sfătuindu-te, să fi cuminte şi să-ţi lămureşti vinu-
