Page 9 - 1913-40
P. 9

N r .   4 0 .                            C O S I N Z E A N A                                 Pag. 587.


 )use  în  mişcare  prin  foc  şi  aburi,  şi  cred  că  poate   atunci îţi iei măsurile trebuitoare cum să ataci şi pe
 iu  s’a  minunat  omul  atâta,  cum  s’o  fi  minunat  de   unde; cu câtă oaste şi cu ce mijloace“.
 ista.  Pilotul,  un  brav  ofiţer  şi  care  poartă  multă  dra­  Oamenii  la  astea  au  tăcut  gânditori,  şi  au  apucat
 goste  de  meseria  asta,  îmi  pune  în  cap  un  capişon   altă vorbă, despre caii lor, şi ne-am despărţit.
  i  la  ochi  nişte  ochelari  de  automobilist,  şi  îmi  spuse   Iar  eu,  care  mai  păstrez  întipărirea  frumoasă  şi
 ;ă  mă  sui  încet,  să  nu  calc  decât  pe  anumite  locuri   totodată  înălţătoare  a  acestui  zbor,  ca  un  scriitor  nu
 ;i  sârme.  Şi  mă  băgai  în  o  cutie  provăzută  cu  un   am  lăsat  nescrisă  şi  comedia  asta,  iar  când  voi  face
 ;caun,  iar  la  spatele  mele,  la  cârmă,  se  aşeză  pilotul.   un  zbor  mai  mare,  cred  că  atuncea  vă  voi  spune
 Jn  soldat,  care-i  cunoşteâ  meşteşugul,  la  comanda  de   mai multe din amintirea lui.
 ,pune“  şi  „scoate“,  învârti  ca  de  un  şurub  helicea  şi
 i  dădu  drumul.  Deodată  dihania  a  înaintat  o  bucată
 >e  pământ  ca  un  automobil,  şi  deodată  m’am  simţit
 :ă  plutesc,  iar  când  privii  în  jos,  mi  s’a  părut  casele,
 >omii,  oamenii  şi  dobitoacele  şi  căruţele,  ca  nişte  ju-  PfCuncilorul
 :ării  de  plumb  şi  lemn  ce  le  fac  părinţii  dar  copiilor
 or  la  sărbători.  Iar  de  ce  pluteam,  de  ce  din  când   La răsărit, în fundul zării, mijeşte-o giană de lumină...
 n  când,  simţeam  nişte  svâcniri  în  sus  a  aparatului;   Aripa nopţii obosită prin văi se strânge ’nfiorată:
                                                      Tăcere-adâncă... Dar, cu ncetul, lăsând sălaşu-ide hodină,
  e  înălţă,  până  mi  se  părură  lanurile,  casele  şi  pomii
                                                      Se redeşteaptă zvonul vieţii la lupta vieţii necurmată.
 :a  scrise  pe  hartă.  Mă  uitam  în  jos  şi  mi  se  părea
 :ă  visez,  dar  aveam  o  mulţumire  mare,  o  bucurie  de
  opil,  şi  fără  să  mă  gândesc  câtuş  de  puţin  la  pri-   Pe-acelaş  drum,  unde-şi  purtase  şi  tatăl  viaţa  lui  trudită,
                                                      Cu  sufletul  bătut  de-obidâ,  pe-ogor  soseşte  muncitorul.
 nejdie,  fără  să-mi  fie  frică.  Iar  pământul  mi  se  părea   Plecat,  cu  braţele  acordate,  îşi  sapă  brazda  nţelenită,
 iproape  ca  şi  cum  aş  fi  fost  în  podul  unei  case.
                                                      Din sânul căreia aşteaptă de ani să-i râdă viitorul.
 fântul  însă  eră  la  largul  lui;  mă  isbeâ  cu  pletele  lui
 lecunoscute  peste  obraji,  ochi,  gata  să-mi  svârle
                                                      Căzut pe gânduri, sapă ntr’una... Şi, cum pe boltă, sfântul
 »chelarii, şi-mi trimitea aerul în nas, în gură, îmi umplea                                        [soare
 ilămânii,  sufletul  de  sănătate  şi  sburdălnicie.  Dar   Podoaba pletelor bogate acum pe fire-şi răspândeşte,
 leodată,  făcu  un  ocol  şi  văzui  Bucureştiul  ca  din   Ca o răsplată, îi trimite, din slava lui strălucitoare,
 r ârful  unui  munte:  părea  că’s  nişte  pietre  de  domino   O rază, care, surăzăndu-i, cu aur sapa-i poleieşte!
 >e  o  masă  verde  şi  simţirăm  că  ne  coborâm  şi  lu­
                                                                                           A. MÂNDRU. — C.
 xurile  încep  să  se  vadă  mai  mari,  fără  însă,  să  simt
 iltceva,  decât  părerea  de  rău  că  nu  zbor  mai  mult,
  i  decât  aceeaşi  întipărire  pe  care  o  avusesem  de
 itâteaori  în  vis,  când  mi  se  părea  că  pic  de  sus,  până  RĂVAŞUL de dragoste
  ând  paserea  făcu  o  pantă  oblică  şi  se  lăsă  cu  aceeaşi   TRISTAN BERNARD
 işurinţă  şi  cu  iuţeala  unui  cocostârc,  cu  osebire  că  atin­
 gând  pământul,  făcu  un  ocol  şi  se  opri  pe  locul  de   Ce păcate, în plină vacanţă, sub un cer de o senină­
 >e  care  plecasem.  Fericit,  dar  cu  ochii  lăcrămând  de   tate  absolută,  în  faţa  mărei  abea  încreţită  de  va­
  ânt,  m’am  dat  jos.  După  mine  cu  aceeaşi  bucurie  au   luri,  ce  păcate  pentru  tânărul  Adolphe  de  a  fi  chinuit
  burat şi alte persoane.                             de ceva, fără ca el însuş să-şi dea bine seamă de ce.
                                                           Se  gândeşte  el  oare  la  boala  sorioarei  lui,  care
     Când  să  plec,  se  însera;  soarele  să  lăsase  galben,
 rudit,  după  forturi  şi  noaptea  din  ce  în  ce  îşi  ţeseâ   n-a  putut  părăsi  Parisul,  unde  încă  nu  s’a  vindecat  de
 lânza  de  borangic  negru.  Iar  unul  din  oamenii  de  ţară   o  bronchită?  Nu,  căci  gândul  acesta  a  statornicit  eri
  are fuseseră de faţă, se apropie de mine şi-mi grăi:  toată ziua întrinsul, încât acum s’a obişnuit cu el.
                                                           Se  gândeşte  el  la  banii  pecari  îi  datoreşte?  Nu,
     „Domnule,  nu  m’aş  sui  într’aceea,  măcar  să-mi
                                                      căci sfârşitul lunei e încă departe.
 lai lumea de pe lume.
                                                           La  calul  său  care  şchiopăte'ază  ?  Nu,  căci  dacă
     —  Ce  crezi!,  grăi  altul,  ăştia  care  zboară  trebue   şchiopătează,  n-are  nevoe  să-l  călărească,  alegându-se
  ă aibă spiriduş.                                    astfel  cu  o  plăcută  dispensă  de  a  umbla  câteva  zile
     —  O  fi  având,  le  spun  eu,  e  spiriduşul  cura-   călare.
 ului  şi  al  îndrăznelei.  însă  toate  paserile  astea,  a-   Atunci  să  vede  că  e  mâhnit  de  faptul  că,  dimi­
 luc  în  timp  de  războiu,  şi  foloase  mari.  Bunăoară  vrei   neaţa  la  sculare,  şi-a  adus  aminte  că  e  marţi,  ziua  când
  ă  ocupi  o  cetate,  un  oraş,  să  treci  nişte  munţi,  unul   trebue să scrie dragei lui.
 le  iştia  cu  o  maşină,  poate  şti  dela  o  înălţime   Dna  Chernuzon  se  aflâ  cu  soţul  ei  la  poalele
 iarecare,  unde  sunt  ostile  duşmane,  la  cât  ar  putea   Pirineilor.  Ea  şi  Adolphe,  nu-şi  scriau  decât  la  câte  trei
  ă fie numărul lor, dacă oraşul e întărit ori ba. Şi  zile,  ca  să  nu  fie  nevoiţi  să  se  prezinte  prea  des  la
   4   5   6   7   8   9   10   11   12   13   14