Page 11 - 1913-41

N r . 4 1 . C O S I N Z E A N A Pag. 603.

Noaptea s’a lăsat pe nesimţi|e, şi pleoapele cad Lfl GURM SOBEI..*
greoaie, obosite de pulbere şi soare... AL. VLAHUŢĂ
Pânzele cortului, se zbat în braţele vântului nă­
valnic. Stelele strălucesc mai viu, şi îşi cern argintul, Mi-am făcut singur focul. Lemnele, cam verzi,
peste valea cuprinsă în linişte. Una cade şi se pierde nu prea voiau se s’aprindă, — un articol de fond al
într’o dungă roşiatică... unui ziar de opoziţie a fost hotărîtor.
în sufletul meu se pogoară o scânteie din pul­ Şi-acum iată-mă-s instalat în vechiul meu jilţ de
berea ei, şi mormântul dela marginea drumului îmi teiu, pe care se stă de minune şi se poate visă ca’n
stă neclintit în faţă. Mi se păreâ, că aud zăngănit de cel mai straşnic fotoliu. Cu adevărat o comoară de
visuri e un foc bun în sobă. Se desfac încet aduceri
arme, vuet de tunuri, şi din valea fără sfârşit se au­ aminte; imagini şi glasuri uitate, îngheţate de vreme,
zeau cele din urmă cuvinte ale rănijilor... M’am alipit în clipa asta se desmorţesc de căldură’ ca strigătele
de prietinul de alături şi cu capul între palme, am trâmbiţilor din poveştile fantastice ale baronului Miin-
adormit plângând... chausen. Hotărît, nu poţi gândi decât la o anume
* temperatură.
* *
Cum duduie flacăra! Parc’ar fi tumultul unei
Părăsim avanposturile. în coloană de marş ne mulţimi în răscoală. Libertate! Libertate! strigă din ce
înşirăm pe drumul ce duce spre tabără. Crucea dela în ce mai ameninţătoare tăria cea încătuşată. — Des­
marginea drumului, apare iarăş înaintea noastră, şi chid uşa dela sobă, ş’odată vâlvoarea se potoleşte.
cu braţele ei reci, acoperă mormântul fără noroc... Un Ce bine-i asa! Vezi, trebue să ştii slăbi frâul la
hârb spart păstrează încă, cenuşa şi scrumul de tămâie. vreme, ş’atunci toate merg în tact. — Acum flacăra
„Acasă l’aşteaptă doi copilaşii a îmbrăţişat şi lemnele de de-asupra cu aceeaşi dra­
— Şi maică-sa văduvă...“ goste mistuitoare. Şi toate amintirile copacului falnic
de ieri, trezite în fiorul ceasului acestuia, care e cel
Unul a rupt rândurile, s’a repezit şi a luat ţărână hotărîtor, fiind cel din urmă, încep se câine. Vijelii
din muşuroiul mormântului... cumplite ce se năpustesc, se dărâme pădurea, şueră
„Sunt din satul lui, îi duc pentru tămâiat şi şi freamătă vajnic în rămurişul zbuciumat, s’aud crengi
pomană...“ rupându-se, foşnet de frunze, chemări de bucium şi
Nu se mai zăresc, nici crucea nici mormântul. tropote de cai şi lungi chiote de hăitaşi; în depărtare
o puşcă s’aude bufnind, apoi alte; trei. patru pocnete
Pulberea ce se ridică în urma noastră acoperă mar­ deodată, treptat răsunetul lor se stinge, şi toate zgo­
ginea drumului. motele se potolesc; parcă ’nadins au vrut să facă
Viscolul şi ploaia, va nărui la pământ crucea de tăcere, — o tăcere solemnă pentru minunatul cântec
lemnl Muşuroiul de pământ, va fi acoperii de burueni de încheere. în adevăr, pe bulgăraşii de jăratec un
singur lemn a mai rămas nezdrumicat, şi cum stă
şi nu se va găsi măcar o mână, să strângă hârburile
aşa, cuprins de flăcări, ca o jertfă pe rug, iată că o
cu cenuşa şi scrumul de tămâie 1... privighetoare, un suflet de privighetoare ascuns acolo,
cine ştie de când, în bucăţica aceea de tufan, începe
să cânte. La început, uşor, un piuit prelung, sfios tre­
murat, ca un suspin, apoi tot mai înteţit, ridicându-se,
mlădiindu-se, depănându-se în triluri din ce în ce mai
respicate, — limpezi, răcoroase, dulci note de piculină
amestecate cu ceva din sunetul pe care îl fac picătu­
rile de apă pe o tavă de argint. Dar lemnul, fostul
lemn, se despică în două, apoi în patru; şi, biruit,
răpus de tăria focului, sub pale de lumini vinete şi
roşii se farmă şi el. Cântecul tace. Mititelul suflet de
privighetoare a zburat pe coş.
Mă simt acum absolut singur, şi foarte departe
şi foarte strein de lumea de vrajă a copilăriei, ce-mi
reapăru o clipă, în bătaia flăcării — cu acea frăgezime
de lumină ce-ţi îngădue să mai ceteşti odată slova
de cenuşă a unei scrisori pe care ai aruncat-o ’n foc.
Clipesc încet cărbunii, ochi biruiţi de somn. Stol
întârziat de gânduri îşi leagănă zborul în roate largi
pe de-asupra unui codru de stejari. Ce vălvătae adi-
Alt monument românesc pe câmpiile bulgare. neaorea — şi cum s’a potolit! Toate se potolesc. E
La Cervenibreg (în Bulgaria) tabăra română a o tăcere, că mi-aş auzi zborul gândurilor, dac’ar
fost atacată mai simţitor de flagelul holerei ce zbură mai pe-aproape. Dar codrul lor de stejari e
bântuia prin Bulgaria. Au murit aci 210 soldaţi
români, cari au fost îngropaţi în cimitirul comunei, departe, dincolo de Bârlad, pe măgurile Ghicanilor,
încă nainte de a plecă, din iniţiativa ofiţerilor, de unde cine ştie dacă n’o fi plecat şi el, ca atâtea
s’a ridicat acestor fii ai patriei române morţi în
străinătate în campania pentru mărirea patriei, * Pentru a vădi iubiţilor cetitori ai acestei reviste, că nici
monumentul a cărui chip îl arătăm aci. — Mai n’am spus destul cât am spus în numărul trecut despre volumul
sunt şi altele prin hotarele bulgare. Vom aduce cel mai nou de Al. Vlahuţă, — reproducem azi bucata care dă
încă chipurile lor. titlul volumului.