Page 12 - 1913-41
P. 12
Pag. 604. C O S I N Z E A N A Nr.^41.
altele!.. Trăia odată în mijlocul codrului aceluia un înainte, şi iar aud ceva, de data asta ca un trosnet
boer bătrân, puţintel la trup, iute la mişcări şi potolit de vreascuri. Mă uit în toate părţile, ascult — nimic.
la vorbă, — stă acolo, într’o căsuţă de bârne, pe Şi cum stăm aşa, cu spaimă, de-mi zvâcneau în urechi
care singur şi-o făcuse, avea un cal ş’o cărucioară, bătăile inimii, nu ştiu cum mi se năzare că s’a iţiit
şi pasări multe, şi câni şi puşti de vânătoare: încolo spre mine o matahală de după un copac scorburos,
nimeni, — singur, singurel. Şi ştiu că lumea grozav — ş’atâta mi-a fost, c’am retezat’o la fugă ’ndărăt,
se minună de pusnicia lui, şi mereu îl căina: să stai de-mi scăpărau călcâiele.
tu aşa far’ un neam, fără o slugă măcar pe lângă Şi nici nu m’am mai bizuit de-atunci să umblu
tine. Doamne fereşte, vine o primejdie, o boală ceva, singur prin codrul Ghicanilor.
şi să n’ai pe nimeni, luni întregi să nu vezi tu un Pierdusem credinţa în triumful binelui...
chip omenesc, să n’auzi o vorbă...
Şi cum umblam eu aşa cranga toată ziulica, *
Tam' întâlnit într’o dimineaţă în marginea codrului Aceasta ca model de piesă literară din volum. Cine
dinspre Pleşăştii noştri; m’a întrebat al cui sunt, ş’am n’a rămas fermecat de repeziciunea cu care măiastră lui
legat vorbă numai decât,— pe bătrân îl chemă Vasile
Petrovici, zicea că-i „cumătrul urşilor“, cunoştea pe tata peană te poartă în fuga mare delà o icoană la alta, parcă
— vechi tovarăş de vânătoare, — şi se miră cum de dintr’o lume într’alta, şi te surprinde prin ideile schintee-
nu m’a văzut el niciodată, că doar fusese de-atâtea toare, ce te izbesc prin frumseţa şi originalitatea lor spusă
ori pe la noi... Da pe când stăm noi de vorbă, iacă în câteva cuvinte ! Când prea duduie flacăra în soba în
un prepelicar nebunatic răsare ca din pământ, şi ţup chisă, înfundată, strigând par’că: „Libertate! Libertate
cu labele pe umerii mei, eu îl iau cu drag de gât el deschide uşa şi de-odată vâlvătaia să potoleşte.. „Ce
şi-mi lipesc obrazul de urechia lui moale. bine-i aşa! exclamă poetul. „Vezi, trebue să ştii slăbi frâul
Atunci Conu Vasile îmi spune cu bunătate că, la vreme, şi-atunci toate merg în tact. . ...Ce vâlvătae a-
dacă vreau să am şi eu un puiu de prepelicar, să dineaori şi cum s’a potolit. Toate să potolesc. E o tăcere
merg cu el acasă, şi-mi dă bucuros, — ş’am mers, că mi-aş auzi zborul gândurilor, dac’ar zbură mai pe-a-
am mers multişor înlăuntrul codrului pân’am zărit proape!.. Dar codrul lor de stejari e departe..." etc.
între stejari căsuţa ceea albă, ce ne surâdeâ misterios Asămănări aşa frumoase n’am cetit demult nici la
ca din cadrul unei poveşti. Niciodată n’am să uit cei mai geniali scriitori streini !
impresia puternică pe care a fâcut’o asupra mea gos Iar ca piesă de descriere a impresiilor culese din
podăria aceea ascunsă în pădure.
cea lume mare, reproducem următoarele şire :
Cum trebue să mă fi grozăvit eu, când m’a în
trebat bătrânul dacă nu mi-e frică să mă întorc sin
gur — c’a râs cu poftă şi, bătându-mă pe umăr, a PUTEREA MORALĂ
zis: „Apoi, dacă-i aşa, deliule, să mai vii pe la mine“.
Ş’am plecat cu căţelul în braţe, fericit, că par’că nici în Londra sunt cele mai frumoase parcuri din
nu mai atingeam pământul. Tot să fi avut eu pe-a-
tunci nouă, mult zece ani. în vara aceea, regulat la lume. De altfel mai tot pământul Angliei îţi înfăţi
două, trei zile, mă înfiinţam la „Conu Vasile“. Un om şează priveliştea unei livezi încântătoare.
tăcut, gânditor, — cu ochii umbriţi de-o tristeţe duioasă Se zice că întrebând -cineva odată pe-un Englez
care te atrăgea ca o taină mare. îşi făcea singur prin ce chip se poate obţineă o iarbă aşa de fru
mâncare, singur îşi spălă vasele, mătură, deretică, moasă, acesta i-ar fi răspuns: „Nimic mai simplu: C
legănând încetişor câte-o amintire de cântec bătrânesc. pliveşti, o uzi, — şi asta regulat, în fiecare zi, timp
Trebăluiam şi eu pe lângă el, mai aduceam un gătej
din bătătură,’ un cofăeş de apă dela izvor. Mă ’nvăluiâ de patru-cinci sute de ani“.
din când în când într’o privire de-o adâncă, nespusă Nimic mai simplu!... Englezul spuneă asta foart(
bunătate, şi de câte ori mă neteziâ pe cap, prin de natural. Şi e uşor de înţeles tâlcul unui asemene«
getele lui, cari tremurau puţin, simţiam că se strecoară răspuns. într’un Englez trăeşte neamul lui întreg
în mine ceva din tristeţea acestui suflet misterios. Vieata lui se confundă cu marea vieată a Neamului. E
Uneori stăm până ’n seară, mâneam acolo, şi mă în y y
torceam pe lună... Singur. De cine eră să-mi fie frică? a văzut, prin urmare, cum au crescut pădurile şi cun
De Mama Pădurii? Să fi poftit. Parcă eu nu ştiam s’au ridicat oraşele Angliei lui, pe care-o simte atot
din basme, că Sfânta-Vineri şi Sfânta-Duminecă îs puternică şi eternă. Ce ’nseamnă câteva sute de an
mai tari decât toate scorpiile şi ghionoaiele de într’o astfel de vieaţă? Omul însă, omul-englez ma
pe pământ, şi că la urma urmei, măcar dracii să se ales, înseamnă foarte mult. El e cel care trebue s;
pue, tot pe-a Sfintelor eră să rămâie. Mergeam flue-
rând ca un haiduc, şi habar n’aveam. Ba uneori îmi ude iarba Angliei în toate zilele. — Aşa se ridic,
ziceam: unde-i norocu să-mi iasă şi mie odată Zgrip- popoarele. Numai cu această credinţă, şi numai p
ţoroaica ’nainte? că ştiu bine cum are să se întâmple. temelia acestei solidarităţi se poate închegă mărire
A urmat asta vr’o patru-cinci ani. Viu eu într’o unui neam.
vară — acu eram în liceu, băiat mărişor — viu acasă Un englez când zice eu (I), rosteşte un cuvâr
în vacanţie, ş’a doua zi des de dimineaţă, cu puşculiţa foarte important, pe care nici nu-1 scrie altfel, deci
la spinare, o iau spre bârlogul lui „Conu Vasile“ al cu lileră mare, pentru că e un neam întreg care voi
meu. Suiu cătinel cărăruia uscăturitor, pe la Crucea
Neiului, şi nu cred să fi făcut o sută de paşi în pă beşte acolo, în eul acela. 1 se pare foarte ciudat cân
dure, c’odată mă opresc în loc. Mi se păruse c’a vede că sunt popoare cari n’au învăţat limba Iu
strigat cineva. Stau eu, ascult... nimic. Dau să merg Pretutindeni se simte la el acasă. E ceva de cucerite
