Page 9 - 1913-42
P. 9
Nr. 42. C O S I N Z E A N A Pag. 619.
intre nouri, ca un zimbet printre lacrimi. Delà fe- Colonelul Mayfair eră cel mai tânăr colonel din
astra mea, în răstimpul când scriu aceste rânduri, armatele Republicei; nu avea mai mult de treizeci de
5d mulţimea de parisieni cum se duc şi vin pe Ave- ani; luase parte la lupte numeroase; curajul şi va
je des Ternes, sub cerul mohorât. La poalele casta-
lor, frunzele moarte se aştern pe trotuare în muşu- loarea sa îi atrăseseră stima şi admiraţia tuturora; ar
iaie ruginii. Din timp în timp ele sunt împrăştiate de fi trebuit să fie fericit. Ce i se întâmplase oare? De
ielele trecătorilor zoriţi. Văzduhul e rece şi întunecat. unde îi venea aerul său trist şi descurajat?
i*mi este aşa milă de mine şi de ceialalţi, şi simt Eră iarnă; se lăsase noaptea: afară, viscolul urlă
âta înduioşare pentru toţi semenii mei, nu numai în beznă; iar în casă stăpânea o tăcere melancolică.
n Parisul în care trăesc, ci de pretutindeni. Ori ce
•ă, dispreţ şi răutate a pierit din sufletul meu. Şi mă Colonelul şi tânăra sa soţie, şezând în faţa focului
îndese mai ales cu drag la aceia cari vor ceti aceste istoviseră, ţinându-se de mână, obiectul mâhnirei lor.
înduri, căci îmi spun că şi în inima lor toamna tre îşi făcuseră rugăciunea împreună, şi acum nu le mai
pte în fiecare zi aceeaş înduioşare şi aceleaş tristeţi. rămăsese decât un lucru: să aştepte. Nu multă vreme,
Paris. A C. fără îndoială, la gândul acesta soţia tremura.
N’aveau decât un copil, o fetiţă de şapte ani, pe
Abby, idolul lor. Ca în toate serile, trebuia să vină ca
>Jn grădiniţa mea... să-i sărute. Colonelul, rupând tăcerea, zise nevestei lui.
„Să ne ştergem lacrămile, de dragul copilei
în grădiniţa mea de vară, noastre. Să nu bănuiască nimic“.
Ieşiă luceafărul de sară, O fetiţă frumoasă şi blondă, cu părul buclat, cu
Şi n ori ce fir de iasomie, un zâmbet pe buze, dar cu chipul hotărât, se strecură
îmi aprindea căle-o făclie. pe uşă în cămăşuţa de noapte, şi fericită de aş vedea
Erau cântări de filomele, părinţii, veni fuga către ei, sări pe genunchii tatălui
Şi focuri tainice de stele, care o strânse la pept, sărutându-o cu căldură.
Şi-a lunei raze mii senine, „Tătică, nu mă sărută aşa, că prea mă stringi.
Şi-atâta dor printre iasmine. mă doare, şi apoi îmi zburleşti părul“.
Tămâia din atâta floare, Şi voi să se dea jos: dar părintele ei o reţinu
Plutea în valuri sus spre soare, în braţe, zicându-i:
Ieşiă de-aici şi-o rugăciune, „Nu te du, rămâi pe genunchii mei. Am fost
Şi nu ştiu ce ceream anume. răutăcios: iartă-mă. Ce trebue să fac pentru a mă
Ceream ceva ce nu se poate, pedepsi ?“
De mi-am făcut duşmani de moarte, Zimbetul si bucuria iluminară deodată fata co- >
J
Ceva ce nu eră al meu, pilei, care, răzimându-şi obrazul de acela al tatălui ei,
' De mi-am făcut atâta rău ? îi ceru o poveste, o poveste!
în grădiniţa mea ngrădită, „Ascultaţi!..“
Cu flori şi viţă înverzită, Părinţii îşi reţinură răsuflarea şi ascultară. Cu
A fost un templu cu altare,
Cântam iubirii n el tropare. tot mugetul vântului, nişte paşi se auziră în depărtare,
apoi veniră aproape, mai aproape, mai grei, tot mai
Şi-un vânt duşman ni le zdrobise, grei, trecură şi se îndepărtară.
Icoane sfinte, flori şi vise..., Colonelul şi soţia sa răsuflară din greu, ca şi
Azi luna în a ei splendoare
Spre noi priveşte mustrătoare... cum ar fi scăpat de o primejdie. Apoi, foarte liniştit:
„îmi ceruşi o poveste. De sigur că vrei una
ELENA DIN ARDEAL
foarte veselă, nu este aşa, Abby?
— Ba nu, tată, spune-mi una tristă, foarte tristă,
care să ne facă să ne înfiorăm, ca şi cum ar fi ade
DISCGL MORŢII vărată. Mamă, apropie-te şi dă-mi mâna. Şi acum
începe, tată.
VÎARK TWAIN — Au fost odată trei coloneii. într’o bătălie, ei
săvârşiră o greşeală împotriva disciplinei. Li se po
Lucrul s’a petrecut pe vremea lui O l i v i e r runcise să simuleze un atac asupra unei poziţiuni
Crom w e l l . tari, pentru a-1 atrage pe inamic şi a permite arma
Protectoratul său a fost una din epocile cele mai telor Republicei de a bate în retragere; dar în entu
strălucite din istoria Angliei; dar mai înainte de a fi ziasmul lor, colonelii preschimbară atacul într’o bă
stăpânul absolut al puterii, Olivier Cromwell, pe cât tălie adevărată pe care o câştigară! Generalul-şef,
de îndemânatec, pe atât de ambiţios, n’a şovăit în faţa cu toate că îi felicită, a fost foarte nemulţumit de
celor mai crude osânde împotriva acelora cari îi opu nesupunerea lor; şi le porunci se vină la Londra, unde
neau cea mai uşoară împotrivire. au fost — judecaţi!
