Page 9 - 1913-43
P. 9

(Cântec de toamnă                                     rile oraşului, unde departe — şi vuetul râului, ropoteâ
                                                        pe sub podul dela poartă... Şi cum stăm aşa, revăr­
                                                        sări uşoare am simţit cum îmi trec prin întreagă fiinţa,
       Se scutur fiurizele de-acuma...
       Prevestitori de zile rele                        la fel cu o cutropire, de care nu-ţi poţi da seama —
                                                        şi  peste  ochi  am  simţit  o  atingere,  ca  mătasa  unui
       S au dus şi sturzi şi răndunele,
                                                        văl de p’un umăr de femeie... Cât voiu fi stat însă la
       Şi peste toate cade bruma...
                                                        fereastră,  azi  nu-mi  mai  aduc  aminte;  atâta  ştiu  că
       Şi stai perdut în tine însuţi,                   încetul, pe încetul, cum ascultam tânguitul vântului
                                                        şi priviam alergarea norilor pe luciul firmamentului
       Şi nu-i nimic, să te mai doară:
                                                        violet — m’am văzut deodată lunecând în faţa unei
       Căte-ai fost doar ursit să-ţi moară,
                                                        oglinzi fermecate, prin care m’am întrezărit c’o salbă
       De mult innâbuşiră plănsu-ţi...
                                                        întreagă de ani...
       Şi te nfiori, când bate ciasul                        ...Mi-am văzut silueta din draga copilărie, cum am
       Şi şti, că morţi sunt trandafirii,               fost odată: înalt de-un cot, în cămăşuţă cu pumnăşei în­
       Şi vezi stafiile-amintirii                       floriţi de sorioara, încins cu şerpărel meşterit de moşu,
       Din neguri desvălindu-şi pasut...                cu căciuliţă şi călţunaşi — ca la un cioban straşnic...
                                                             Aşa eram în ziua aceea — ţin bine ’n minte. Am
       Iar sufletul se ofileşte                         fost venit într’o răsuflare dela şcoala de după amiazi,
       Cu dorurile lui deşarte,                         mi-am  atârnat  „tăbliţa“  de  grindă,  mi-am  vârît  Abe-
       Sulcină ce-i strivită n carte,                   cedaiul după  cuptor,  şi  —  dintr’o  fugă  m’am  repezit
                                                                              :
       La care nimeni nu priveşte.                      până la mama, lângă nucii din grădină, unde picau
                             VASILE STOICA              arar  fructele  cu  isbituri  grele  pe  coperişul  şoprului
                                                        de sindilă.
                                                           y
                                                             Fierbea lictar, şi aburii cari se împrăştiau în aer
  O AMINTIRE                                            deasupra  vasului  de  pe  groapa  cu  foc,  aveau  ceva
                                                        putere ademenitoare în ei, pentru noi copiii; o aromă
  T. MURĂŞANU                                           pişcăcioasă plăcut, care ne gâdâliâ, delicios din cale-a-
                                                        fară, ceriurile gurii. Nenea, cum îi ziceam lui Niculiţă,
       Prigoniţi de tăişurile ascuţite ale serii, am închis  şedea  pe-un  scăunel  cu  trei  picioare  şi  povestea  cu
  fereastra şi ne-am tras în jurul sobei, postaţi câteştrei  mama...  Ce  vor  fi  pus  la  cale  —  n’am  avut  eu  grija
  ă taifas. Şi cum tăceam amândoi, într’un târziu, Ghiţă   asta; alta mă durea pe mine, acuş mă hârjoneam cu
  răni tăcerea, răsucindu-şi o ţigară:                  Burcuş,  acuş  aruncam  după  un  pui  —  vârându-mi
       „întâiele tristeţi de toamnă încă îşi au partea lor  trestia lungă în căldare, când nu observa mama...
  de farmec, frate dragă; mai mult chiar, pe urma lor        Ci, arar, parcă înţelegeam, că-i vorbă de un domn
  rămâne ceva propriu în aer, de care adeseori se îm-   cu  „carul  ăl  de  foc“,  de-o  haină  neagră  cu  nasturi
  pedecă sufletul nostru... Cine n’a rămas măcar odată  mulţi  de  sus  până  jos...  şi  de  un  „popă“...  şi  mai.,
  privind scânteierea firelor de păianjăn, ori ascultând  nu ştiu de ce...
  freamătul vag de frunze, în care desluşeşti parcă, cu      După  cină  însă  am  văzut  pe  Nenea  că-şi  tot
  nuanse, îndepărtate înţelegeri de glasuri omeneşti?!  alege laolaltă „hârtiile alea multe“ şi-şi aşează hainele
       ...Zilele trecute am rămas mai mult ca de obiceiu  împăturate frumos, în lada dumnealui, în vreme ce tata,
  la fereastra aburită, pe care vântul asvârleâ arar cu   în  colţul  mesii,  închinând  arar,  da  pe  spate  câte-un
  frunze de platan; un clopot îndurerat se luptă cu ecou­păhărel de vin...
   4   5   6   7   8   9   10   11   12   13   14