Page 13 - 1913-44-45
P. 13

Cu  toată  nepotriveala  averii,  părintele  Ionică  totuş
   (Apostolii.                                          trăgea  nădejdea  să  lege  şi  mai  mult  prietinia  cu  To­
                                                        deriţă  Vântul,  făcându-se  cuscri  cu  fata  cea  mai  mică,
        Bj ti ochii mei, apostoli ce-şi înnalţă         Firica,  pe  care  o  mai  aveâ  şi  care  ştiâ  bine,  că  oricine
         e
        Privirile spre ceruri rugătoare                 i-ar  fi  peţit-o,  nu  l’ar  fi  năcăjit  cu  zestrea,  căci  frumseţea
        r'            Se  nchină şi aşteaptă            şi  vrednicia  ei  preţuiau  mai  mult  ca  oricâtă  avere.  De
        Ca duhul sfânt pe  i să se coboare.
                      e
                                                        altfel  nici  „dascălul“  Vântul  nu  s’ar  fi  dat  în  laturi  de
        Cu duhul sfânt al mângâierii tale               aşa  nemurire,  căci  stare  aveâ  el  destulă;  decât,  nu  des­
        Coboară peste ei a ta privire                   chisese  niciodată  vorba  despre  aşa  ceva,  pentru  că
        Şi flacăra lor caldă o ' nfrăţeşte              băiatul  erâ  destul  de  tânăr  şi  nu  venise  vremea  să  se
        Cu-a soarelui eternă strălucire.
      :
    < '   ' • ‘ ■■ ' ... . , ,,                         gândească la socrie.
                   r
    ■ ? i Q> pieptul meu, biserică sfinţită,                  Dar  dacă  părinţii  nu  se  luase  nici  odată  în  vorbă
        In care teama-şi tremură fiorul                  despre  încuscrire,  căci  se  ţineau  fiecare  mândri  cu  ceea
        Şi gândurile toate îngenunche                    ce  aveau,  băeţii,  dimpotrivă,  puseseră  toate  la  cale...
        Şi-şi spun în cor durerea lor şi dorul,
                                                         şi  lucrurile  ar  fi  fost  gata  dacă  nu  erâ  la  mijloc  o  sin­
        Trimite-le a mângâierii rază                     gură  piedecă  :  armata.  Atât  Firica  cât  şi  Petruţu  auzise
        Şi fă ca focul lor să se aline,                  din  gura  părintelui  —  care  nu  scăpă  prilejul  s’o  spună,
        Căci ele-au înnălţat măreţ altarul               că  el  de-o  fi  să-şi  mărite  fata  diipă  cineva,  apoi  nu  o
        Şi-l înnălţară numai pentru tine!
                                                         dă  până  când  acela  nu-şi  va  fi  făcut  rândul  la  cătănie.
                                   I. U. SORICU
                                                         Şi  cum  hotărârea  părintelui  erâ  de  neînlăturat,  iar  ti­
                                                         nerii  doriau  să-şi  vadă  cât  mai  curând  vişul  împlinit,
                                                         au  pus  la  cale  chipul  cel  mai  potrivit,  prin  care  s’a-
                                                         propie  nunta  măcar  cu  vreo  câţiva  ani.  Trebue  să  se
   ROŞIORUL                                              ducă  voluntar.  Cum  armata  cea  mai  plăcută  amândurora
                                                         erâ  cavaleria,  Toderiţă  Vântul  află  în  curând  că  băiatul
   ION CIOCÂRLAN                                         lui  doreşte  să  se  ducă  voluntar  la  Regimentul  6.  de
                                                         Roşiori.  Dascălul  i-a  priceput  gândul  şi  dorul,  i-a  dat
        Părinţii  lor  erau  prietini  şi  profesau  în  acelaş  sat   învoiala  cuvenită  şi  într’o  bună  zi,  călare  pe  „Mureş“,
   renumit prin podgoriile lui, ce dădeau un vin minunat.  calul cel mândru crescut de el, a pornit la regiment.
        Unul  eră  părintele  Ionică  Mirăuţă,  care-şi  avea   Cei  câţiva  ani,  cu  tot  dorul  ce  erâ  la  mijloc  între
   gospodăria  întemeiată  în  creasta  dealului  de  unde  pri­  cei  doi  tineri,  au  trecut  repede.  Mai  erau  doar  câteva
   veghea  tot  satul  dintr’o  aruncătură  de  ochi,  iar  celalalt   luni  până  în  toamnă  la  liberare,  când  fusese  sorocită
   eră  „dascălul“  Toderiţă  Vântul,  cum  îl  alintau  sătenii   şi nunta.
   în  semn  că  se  purtă  blând,  ca  o  mamă  duioasă,  cu  toată   Dar  cu  toate  că  timpul  cel  mult  aşteptat  se  apro­
   „gânga“ de copii ce trebuiâ să-i înveţe carte.        piase,  şi  tinerii  se  iubeau  mai  mult  ca  oricând,  totuş
        Părintele,  ca  unul  ce  avusese  copii  mulţi  şi  tot  fete,   părinţii,  atât  dintr’o  parte,  cât  şi  din  alta,  nici  nu  se
   cari  ceruseră  zestre  multă,  nu  prea  erâ  înstărit;  învă­  gândeau  la  nuntă...  De  când  cu  zarva  de  războiu  din
   ţătorul  dimpotrivă  steteâ  mai  bine  ca  toţi  din  sat,  pen­  vecini, în casele cele două coborâse negura îngrijorării...
   tru  că  apucase  ceva  cheag  şi  dela  părinţi  şi,  cum  fă­  In  fiece  zi,  şi  în  orice  parte  s’ar  fi  întors,  nu
   cuse  întâmplarea,  n’a  avut  decât  un  singur  băiat,  Petruţu,   auziai  vorbindu-se  decât  de  război  şi  de  mobilizarea
   care  i-a  fost  mâna  „cea  dreaptă“,  căci  îl  crescuse  aşa   oştirei  româneşti...  Bărbaţii  se  ţineau  tari,  cum  trebaiau
   fel, ca să-i rămână plugar şi podgorean vrednic în urmă.  să  şi  fie,  şi  spuneau  că  orice-ar  fi,  e  datoria  fiecărui
   8   9   10   11   12   13   14   15   16   17   18