Page 14 - 1913-44-45

Pag. 654. C O S I N Z E A N A Nr. 44-45.

voinic să dea pilda, că e vrednic să poarte numele stră­ cele două dealuri buciumau trimbiţele chemarea de
moşilor de altădată...; mamele însă ascultau cu inimile război... Un fior de grije copleşitoare a străbătut atunci
strânse, mirându-se nu atât de tăria bărbătească a celor inimile celor două mame, şi ca împinse de acelaş gând
bătrâni, cari îşi îmbărbătau feciorii, cât de inima celor al rugei de ocrotire Dumnezeiască, una a eşit să-şi
tineri, a Firichii şi a lui Petruţ. Veseli ca întotdeauna, petreacă băiatul, pe care c’o clipă înainte nu se săturase
dar mai vioi şi mai înflăcăraţi ca oricine, nu auziai sărutându-1, iar ceealaltă, de sus de pe deal să vadă
vorbind decât de vitejia voinicilor Români şi victoria de nu poate desluşi ce se petrece jos în ograda cus­
ţării româneşti, singurele dorinţi cari se păreau că le crilor, unde bănuiâ să fie şi preotul.
stăpânesc inimile lor tinere... Amurgul se lăsase însă deabinele în preajmă, şi
Petruţ, care acum se purtă numai în tunica de vederea nu puteâ să mai prindă nimic hotărât... Cu
roşior, umblă mai mult călare, de colo până colo pe gând să-şi ia fata şi să scoboare de vale, dădu să se
la treburi, neputându-şi stăpâni părerea de rău, că in­ repeadă spre casă... De alături, Firica o prinse de
trase în armată ca schimbaş iar nu permanent... mână şi-i atrase luarea aminte, că de desupt pe coasta
Din când în când îi veneau gânduri să plece la dealului s’auzeâ tropot de cal. Printre chemarea trim-
regiment, aşa fără ordin de chemare, şi până va sosi biţelor şi a clopotelor, amestecată cu larmătul mulţimei
clipa cea hotărâtoare, să stee acolo între camarazi... Şi ce ferbeâ jos în sat, în adevăr că se lămureâ apropierea
atunci, călare pe „Mureş“, dădeâ galop de suiâ clinul unui călăreţ...
dealului într’o clipă, spre casa părintelui Ionică, spu- In aceeaş clipă a vorbei lor, din umbra fumurie
nându-le gândul. Părintele, dând din cap cu oarecare a serii se desprinde chipul lui Petruţ... Călare pe Mureş,
vădită mulţumire, i s’arătâ părtaş, zicând că aşa-i stă care mâncâ pământ în mersul lui, ridicase dealul ca
bine voinicului; iar Firica, râzând îi şopteâ în taină, gândul şi acum erâ în faţa celor două suflete, care
că şi ea îi dă binecuvântarea unui sărutat, cu condiţie tocmai le eşise în cale. Cele dintâi vorbe cu care le-a
însă, ca să nu se întoarcă fără decoraţii şi faima bra­ întâmpinat au fost acestea:
vurilor.
„S’a mobilizat, m’a chemat cu ordin special! Ura!
Singură mama preoteasa stătea îngândurată şi cu trăiască România!“ Şi după ce ridică chipiul, dând un
ochii înrouraţi, fără să zică vreun cuvânt... Erâ între chiot ce răscoli văile, sări jos de pe şea, apropiindu-se
firi deosebite şi nu cuteza să-şi spună ce-i stătea pe suflet. să-şi ia rămas bun.
Când s’adunară însă laolaltă de vale la Toderîţă Vântul,
Sărută mâna mamii preotese care îl îmbrăţişă să-
apoi aici îşi găsea de tăinuit în tovărăşia cuscrei, soţia
rutându-1 pe obraz, iar Firichii îi strânse amândouă
învăţătorului. Aceasta măcar că nu erâ femee proastă,
mânile cu căldură, rugându-o să se gândească şi la el
totuş nu se putea stăpâni să nu ţie în seamă semnele
din când în când. Preuteasa cu glas tremurat îi urează
viselor, mai ales acum pe vremurile acestea. Astfel nu
drum bun cu izbândă, iar Firica, bucuroasă că amurgul
putea să uite visul din noaptea anului nou.
serii i-ascunde ochii rouraţi de lacrimi, îi strigă :
Avea par’că un porumbel alb şi frumos, care erâ
„Nu uitâ, Petruţ, că doresc victoria României şi
atât de blând, încât îi steteâ numai pe umăr, şi îi
ţie izbânzi vitejeşti... cu decoraţii!
mâncâ din palmă. Dar deodată se face în preajmă o
— Aşa va fi, ura, trăiască România!“ strigă din
vâlvătae de foc ce-şi ridică para până în naltul cerului...
nou roşiorul şi încălecând iarăş porneşte în galop, dă
Porumbelul atunci bate speriat din aripi şi haiti că e
un chiot voiniceşte, care s’amestecă cu clocotul celor­
prins în para pârjolului şi mistuit într’o clipă... Şi atunci
speriată grozav, s’a trezit plângând... Şi visul acesta, lalte ce se ridică din piepturile voinicilor din vale!..
povestindu-1 acum prietinei sale, spuneâ că se teme Cele dintâi zile ale mobilizării cu fiorii de grije
de vreo primejdie, doamne fereşte, pentru Petruţ al ei... cu soartea ţării, au trecut şi toţi au credinţa unei izbânzi
De, focul şi porumbelul, mai ştii... strălucite, oricare ar fi chemarea şi hotărârea ţării...
Şi teama se încuibă în inimile de mamă, cu atât Prea mare a fost avântul voinicilor plecaţi, pentru ca
mai mult, cu cât şi preoteasa avuse o vedenie... Intr’o izbânda să nu fie nemai pomenit strălucită... Şi acum în
noapte, spre bobotează, pe cât ţineâ minte, i s’arătase ochii fiecăruia se ceteâ mulţumirea, că au avut norocul
Firica în vis, îmbrăcată în port călugăresc... Decât să trăiască astfel de clipe, prevestitoare a unor vremuri
iarăş se întorceau, şi căutând să se îmbărbăteze una mari, neînchipuit de glorioase, ce nu vor întârziâ să vie
pe alta, spuneau că „doar n’a mai fi nimic...“ Şi cu pe calea deschisă de vitejii de azi... Şi târzie vreme
nădejdea asta se trudeau să fie şi ele gând în gând n’a fost la mijloc, până ce veştile cele îmbucurătoare
cu ceialalţi ai lor, cari erau părtaşi ai voiniciei. să sosească... Şi dintr’o parte şi din alta, dela cei peste
Şi ’n frământări de acestea, vara zbură spre alte o jumătate de miie de voinici, plecaţi din sat, soseâ
tărâmuri, depărtând par’că primejdia şi apropiind vremea scrisul cel aducător de bucurii...
cea mult aşteptată a nuntei. Părinţi, fraţi şi surori, ori mândrele fete ale sa­
Dar în răcoarea unei seri liniştite, deodată răsună tului, cari şi unii şi alţii aveau departe o fiinţă dragă
înfiorător dangătul clopotelor dela biserică, iar de pe a cărui dor îl purtau, acum se bucurau... In două case