Page 18 - 1913-44-45

Pag. 658. ------------------------------------------- C O S I N Z E A N A Nr. 44—45.

club ir ea ei. Aşa îşi schimbă codrul faţa vioaie, într’o mutră
serioasă de bărbat copt. Şi-i stă bine codrului şi aşa,
doar că nu mai spune şoapte în taină, ci vorbeşte
Iubirea ei, o ’ntărziată floare,
mai aspru celui ce ascultă glasul vieţii, mai neîndu­
Ce-a răsărit în umbră pe răcoare,
rat, mai crud.
O viorea ascunsă ’ntre iulpine, *
Ea , înfloreşte numai pentru tine. Cad frunzele: Poetul anină de fiecare cădere un
vers, de fiecare dare peste cap în văzduh, o răstur­
Iubirea ei, un înger alb de pază,
nare a unui noroc, de fiecare lipire a frunzei pe bul­
încununat cu-a neprihanei rază, gărul de tină, soartea unei vieţi imaculate, strivită de
Tovarăş nevăzut, ce n urmă-ţi vine
o soarte aspră, haină... Un vis frumos, ce leagănă a-
Şi-i fericit că e aşa — cu tine!...
tâtea suflete ale mulţimei. — Doar omul ştiinţei de
ELENA DIN ARDEAL vede şi această cădere prin alţi ochelari, mai despi-
cători a cauzelor reale.
Sunt reci nopţile. Soarele nu mai are puterea dă­
tătoare de vieaţă. Celulele, acele chilioare a frunzelor
CĂDEREA frunzelor în cari se întâmplă prelucrarea materiilor, să strâng,

- POEZIE Şl ŞTIINŢĂ - răcite, mor, rând pe rând. Când clorophilul se descom­
I. VÂLEANU pune, piere şi protoplasma celulei, iar păretele celulei
se înlemnoşează. Are codiţa frunzei o părticică mai
„Cad frunzele!“ oftează poeţii şi toţi iubitorii de lată, la capătul unde atinge creanga. Aceasta e vagina
a se adânci cu sufletul în meditaţii asupra acestei a- ei. Unde vagina e în contact cu creanga, sunt nişte
parijii de melancolie în natură. Mii de gânduri şi sim­ celule ce nu se înlemnoşează, ba din contră, se în­
ţiri îi împresoară, când văd cum drumurile sunt aşter­ moaie, se disoalvă într’o materie suberoasă (bureţoasă),
nute cu trupşorul galben, roşietic al frunzelor şi cum uneori băloasă. E cum am zice nasul frunzei, care de
o posomorîre copleşeşte totul. Doar câte un flăcău de frig în loc să îngheţe, se înmoaie. Şi din această deo­
mai fredonează în viie, doina: „foaie verde...“ dar pe sebire a firii cozii de frunză, izvoreşte fenomenul căderii
tonuri mai jalnice, mai triste ca vara la secere. E o frunzelor. Stratul de suber trece curmeziş prin vagină,
doină ce suspină, sfâşiată de asprul vânt al lui Oc- numindu-se lamela medie. în chipul acesta legătura
tomvrie, căderea frunzelor, a „frunzelor îngălbenite...“ frunzei e slăbită şi la o mică adiere de vânt vasele
Cât de mult cu alt ochiu priveşte omul ştiinţei — cari toate au rămas întregi — din lamela medie
aceeaş apariţie în natură... se rup. Şi frunza deslipită se pomeneşte plutind, flu­
turând prin aer. Aşa se îngrijeşte natura, ca frunzele
Ingălbinesc frunzele. Ce e aceasta ? E că s’au în­
să părăsească crenguţele.
fundat vistieriile pământului!, îşi dă seama omul ştiin­
ţei. Circulaţia sucurilor s’a oprit în sinul pământului, Pier frunzele sau adorm ? Când frunzele îşi pierd
ca şi părăul stăvilit de ele pe fundul văii în codru. clorophilul şi îngălbinesc, îşi opresc ori şi ce func­
Urmarea e, că nu se mai cărăuşeşte hrana prin rădă­ ţiune a vieţii. Şi zadarnic aşteptăm ca primăvara să-şi
cini. Şi aşa clorophilul (verdele frunzei) se descompune, înceapă iar funcţiunea, ea nu mai revine. Totuş frun­
îşi pierde coloarea, dând naştere diferitelor materii de zele îngălbenite de toamnă nu pier, căci frunzele ce
alte colori. Hydraţii carbonici (zaharurile, amilul) obo­ pier de forţe externe întâi se ofilesc, apoi putrezesc,
siţi parcă şi ei de atâta alergare.de astă primăvară până fără să-şi piardă clorophilul. Şi putrezesc acolo pe
acum, se retrag spre repaos în trunchiu şi rădăcini, în crenguţe, fără să cadă. Iar frunzele galbene nu putre­
ceapă sau tuber, stând acolo ca nutremânt de rezervă, zesc niciodată, dacă sunt scutite de umezeală. Nu pier
pentru primăvara viitoare. Iar dacă clorophilul nu mai frunzele căzute toamna, ci ele adorm un somn vecinie,
are ce lucră, se descompune în materiile din care e ca moşneagul sub povara anilor, conservate bine, ca
compus. Şi materiile acestea sunt colorate în chip şi fel. trupul îmbalzamat, căci bine şi-au îndeplinit slujba
Sunt materii solide netrebuincioase, şi rămân în ce­ încredinţată lor.
lulele frunzelor, colorând în mii de combinaţiuni feţele E lipsă, să cadă frunzele noastre ? Nu Ştiu de ce
foiţelor fără vieaţă acum. Câte variaţiuni de colori se mai şi pune această întrebare. în natură totul e cu
există, toate sunt reprezentate pe frunzele căzute toamna.
rost, cu adâncă înţelepciune făcut. Nu fără scop e le­
Sunt colorile, cari, între alte împrejurări de vieaţă, au gat bostanul mare numai de o loază slabă şi lăsat să
dat naştere verdelui frunzelor. Doar „verdele“ frunzelor
zacă pe pământ şi numai ghinda mică se răsfaţă pe
nu e o coloare, ci e o materie compusă din multe-multe crengi pe vârf de stejari, — dovadă povestea omului
altele, ceea ce uşor o putem vădi, precum vom şi face culcat sub stejar, căruia i-a căzut o ghindă pe nas,
în alt articol. Cea mai comună coloare a frunzelor că­ tocmai când se sfătoşâ el, că de ce ghinda mică şi
zute toamna, e galbenă, roşie şi roşie-gălbuie. nu bostanul creşte pe crengile puternicului stejar. Aşa