Page 21 - 1913-44-45
P. 21
Nr. 44—45. C O S I N Z E A N A Pag. 661.
parcul şi să nu mai sloboadă picior de om înlăuntru. să isprăvesc istoria abaţilor delà Saint-Germain-des-
Ii porunci anume, să nu se atingă de nimic, să nu Prés. Timpul, ce ni-1 dăruieşte Dumnezeu tuturora, e
grijască, şi să nu dreagă nimic la casă şi moşie, până ca o ţesătură preţioasă, pe care fiecare şi-o brodează
nu se va reîntoarce dânsul. Adause apoi printre dinţi, cum poate. Eu mi-am înflorat băteala cu tot felul de
că o să se reîntoarcă, vorba cântecului*, la Paşti sau icoane filologice.
la Sf. Treime, şi, ca şi în câtec, Sf. Treime trecu fără Astfel mi se rostogoliau gândurile şi ideia vremii
să-l revadă. A murit în anul trecut la Cannes. Noi, până îmi legai basmaua în cap, mă duse iarăş la tre
cumnatul meu şi eu, am fost cei dintâi cari intrarăm cut şi mă gândiam la tine, Clementino, acum pentru
în castelul acesta părăsit de treizeci şi doi de ani în a doua oară în decursul unui ocol de cadran, ca să te
coace. In mijlocul salonului erâ un castan. Iar cât des binecuvânt în urmaşii tăi, înainte de a suflă în luminare
pre parc, ar trebui să fie cel puţin cărări, ca să te şi de a dormi legănat de cântecul broaşteler.
poţi plimbă printrânsul.
Tovarăşul meu tăcu. Nu se mai auzeâ decât tro II.
potul regulat al calului învăluit de zumzetul insectelor Lusance, 9 August.
din iarbă. Znopii ridicaţi pe câmp în dreapta şi în
In decursul dejunului avui destul prilej de a pre
stânga drumului, păreau, sub lumina şovăielnică a lunii,
ţui conversaţia doamnei de Gabry. Aflai delà dânsa
nişte femei albe, îngenunchiate. Şi mă pieidui cu to
că acest castel e bântuit de stafii şi anume de doamna
tul în lumea farmecelor nopţii, cu minunatele ei copi
„cu trei creţe în spate“, care a fost otrăvitoare, pe
lării. După ce trecurăm pe sub umbrişul des al par
când trăia, şi-i duh rătăcitor acuma. Cafeaua o luarăm
cului, cârnirăm în unghiu drept, şi o luarăm de-alun-
pe terasa veche, ai cărei stâlpi îmbrăţişaţi, şi zmulşi
gul unei alee într’adevăr boiereşti, în capul căreia îmi
din parmaclâcul lor de piatră, de o iederă viguroasă,
răsări deodată castelul, cu massa sa neagră şi turnu
steteau prinşi între înnodăturile acestei plante lascive,
rile sale rotunde. Trecurăm apoi pe un fel de şosea,
în atitudinea superioară a femeilor tesaliene din bra
care duceâ în curtea de onoare, şi fiind clădită peste
ţele centaurilor răpitori.
un şanţ cu apă curgătoare, înlocuiâ podul mişcător,
Castelul în forma unui car cu patru roate, în fie
distrus de multişor. Pierderea acestui pod a fost poate
care colţ câte un turn, îşi perduse, în urma schimbă
întâia umilire, ce-a îndurat-o cuibul acesta războinic,
rilor succesive, întreg caracterul. Nu mai erâ, decât o
înainte de a fi redus la înfăţişarea aceasta paşnică, sub
clădire largă şi massivă. Nu păreâ să fie îndurat pa
care mă primiâ acum. Stelele se oglindiau în apa în
gube însemnate în decursul celor treizeci şi doi de ani
tunecată, cu o limpeziciune uimitoare. Domnul Paul,
de părăginire. Când intrai însă, condus de doamna de
gazdă plină de gingăşie, mă conduse până în odaia
Gabry, în salonul cel mare de jos, mă cuprinse mila.
mea, care se află în fundul unui coridor, sus lângă co-
Duşumeaua erâ încovoiată, plintele putrede, lemnăria
periş, şi scuzându-se că nu mă poate prezentă îndată
crepată, tablourile dintre ferestri înegrite şi scoase a-
soţiei sale, fiind ciasul prea înaintat, îşi luă sara bună.
proape cu totul din pervazuri. In mijloc erâ un castan,
Odaia zugrăvită în alb şi îmbrăcată în stofe de
care crescuse acolo, zmulgând plăcile parchetului din
Perzia, poartă pecetea gingăşiilor galante ale veacului
rost, şi-şi întindeâ acum spre fereştrile fără geamuri
al XVIII-lea. Căminul, pe al cărui părcan steteâ mân
penişul frunzelor sale lătăreţe.
dru un bust în porţelan nezmălţuit al Mariei-Antonietta,
Nu mă puteam uită fără nelinişte la priveliştea
erâ plin de cenuşe caldă încă, dovadă, cu câtă grije
asta, căci mă gândiam că bogata bibliotecă a dlui Ho
alungaseră umezeala odăii. Din cadrul alb al oglinzei
noré de Gabry, aşezată într’o odaie vecină, erâ şi ea
întunecate şi pătate îşi arătau sclipirea două cârlige
expusă de atâta vreme acestor influenţe stricăcioase.
de aramă, unde-şi aninau jupâniţele de altă dată cola
Cu toate acestea, în faţa tânărului castan, nu mă pu
nele, şi se îmbiau pe întrecute să-mi primiască şi cia-
tui împiedecă de a admira vigoarea măreaţă a naturii
sornicul meu, pe care avui grije să-l trag mai întâi,
şi forţa aceea irezistibilă, care dă imbold fiecărui ger
căci, potrivnic maximelor thelemiţilor, eu sunt de pă
men să se dezvoalte în vieaţă. Mă întristai însă, când
rerea, că omul numai aşa poate fi stăpânul vremii,
mă gândii, că sforţările ce le facem noi savanţii pen
— care e însaş vieaţa, — dacă o împarte în ciasuri,
tru păstrarea lucrurilor moarte şi pentru împiedecarea
în minute şi în secunde, adecă în părticele proporţio-
nimicirii lor, sunt sforţări dureroase şi zadarnice. Tot
nate cu scurţimea existenţei omeneşti.
ce-a trăit odată, e hrana trebuincioasă a unor existenţe
Şi mă gândiam, că vieaţa numai de aceea ne pare noui. Arabul care-şi clădeşte coliba cu marmorele tem
scurtă, fiindcă nesocotiţi, ce suntem, o măsurăm tot plelor din Palmyra, e mai filozof decât toţi conserva
deauna cu cumpăna nădejdilor noastre nebune. Fiecare torii muzeelor din Londra, Paris şi Miinich, laolaltă.
dintre noi mai are de adaus, ca bătrânul din poveste,
— urmează —
câte-o aripă la clădirea sa. Eu înainte de a muri, vreau
* Cântecul lui Malborough.
