Page 12 - 1913-46

Pag. 676. C O S I N Z E A N A Nr. 46.

„Bine, dar pacostea de ce-o mai luarăţi?“ „A, să vă săturaţi, nu vă e ruşine, neascultă­
Pacostea eră Eder, Moşul nu putea să-l sufere. torilor!“
„Aşa câne stricător!“ Şi mâna ei trece de pe o frunte pe alta.
îi călca florile, intră ca boierii în casă la răcoare, „Ard!... Ce-o să-i fac ticălosului de Vasile...“
scotocea cu nasul în toate părţile, răscolind cu puterea Noaptea, legaţi la cap cu tulpane, dorm până
răsuflării praful de prin colţuri, răsturnând străchinile. a doua zi în zori, când deschid ochii voioşi, chiamă
Un zănatic... cânele, fac noui planuri.
*
Copiii i-au dat nas. Mai ales cel mic. * *
„Eder, vin’ aici!“ lamă grea, viscoloasă, aducătoare de ştiri mari,
Şi el n’aşteaptă să-i mai zică odată. Vine sărind de pe alt tărâm.
şi pan’ să zică au! îi şi pune două labe pe umeri, Dunărea a îngheţat tun.
strâmbă frumos capul — şi fiindcă-1 întrece în înăl­ Mişună lumea pe albia ei amorţită, ca la târg.
ţime — se uită la el de sus în jos, drept în ochi, Unii cu patinele, alţii cu săniile, cei mai mulţi pe jos,
par’că ai vrea să-l întrebe : un furnicar împestriţat venit să se minuneze de în­
„Ce poftiţi?“ tinderea asta neaşteptată a hotarului spre miază-zi.
Şi când te ţinteşte astfel, e peste putinţă să Au pus muzica militară să le cânte pe ghiaţă, în
nu râzi. mijlocul fluviului. La o parte, copiii au făcut o femee
Crescut între copii, a îmbătrânit fără să înveţe de zăpadă, cu rochia în cute, cu mijlocul gros încins
nimic. Chinez la vânătoare, iar la aport face pe neamţul. cu cordon de frânghie, cu ochii de tăciune şi cu
„Eder, aport!“ capul chel. Când a văzut-o, Eder a lătrat la ea ca
Ţi-ai găsit! Drept răspuns vine să-ţi pue pe la un hoţ. Apoi n’a mai băgat-o în seamă...
haine peceţile labelor dinainte, cu câte cinci degete Abeţedarul trecuse acum la gura sobei în iatac.
pline când de praf, când de noroi. Viforul povestea par’că din pustiuri.
„Incultule, nu ştii nici două clase primare ! Bi- Şi gazetele aduceau — nu ştiu de unde — ştiri
ne-ti zicea nenea. Blok al dumnealui e bacalaureat, tot mai triste de boli, de războiu.
merge la iepuri, la prepeliţe. Şi ascultă de cei mari... Multe erau cu cadre.
Hai să te învăţ abţedarul. într’una eră înfăţişată o femee de pe altă lume,
Şi, pe un scăunel, lângă masa de sub zarzăr, cu chipul de schelet, cu coasa ’n mână, plină de
cu mânuţa stângă încolăcită după gâtul cânelui, cu zdrenţe negre, gonind pe o ţărancă tânără şi frumoasă.
dreapta gata de cârpit, îi apleacă botul cu sila spre O chiemâ Ciuma şi veniâ din Rusia; ţăranca eră
abeţedarul culcat pe pietriş. ţara românească.
„A... zi a, leneşule !“ Muscalii... Vorbă nouă. răsărită din văzduh. S’a
Urmează o palmă, un chelălăit înfundat. vorbit de ei toată iarna. Odată cu desgheţul, s’au şi
„Aşa, bravo. Acum zi 6...“ înfiinţat.
y
într’o zi a zis foarte bine pe r, când — strâns cam Treceau turme nesfârşite de oameni scunzi, cu
tare de gât — Eder a început să ameninţe: „Mrrr!“... mantale cenuşii, încinşi în zeci de curele, cu şepci
...în viie, cald. Un cântec aevea în aer, par’că de Iac, cu ochii ameţiţi, cu nasul roşu. Au venit câţiva
ar ieşi de tremurul văzduhului. Viţa, încinsă la soare, şi în casă, în „jartir“.
alcătueşte o pădure pitică, destul de înaltă însă pen­ Erau doi, cam în vârstă, cari îşi ferbeau ceai
tru stăpânii mici ai lui Eder. Frunzele îngălbenite ici toată ziua într’un samovar de alamă. Unul, bălan,
colo, strugurii grăsuni, chiar lăstarele întinse spre uriaş, dar cu ochii spălăciţi şi buni, ţinea mult la
potecă cu coarnele lor de gândac, împrăştie mirosuri copii. Când venea acasă, îi căută, în luă de subţiori
de grădină, de linişte. Din când în când un fâşiit de şi-i ridică în sus — vai ce sus — aproape de tavan.
frunze, apoi deodată ticăitul unor picioruşe speriate Apoi îi sărută şi le dă parale mici de aur şi zahăr.
ridică ’n sus urechile lui Eder, care se repede pe sub Lăsase şi el acasă, în ţara lui, patru. îşi potoliâ dorul.
frunziş... Fâl-fâl-fâl____cârrr !.. Se aude o lovitură ’nfun- Eder turbase lătrând la stradă. Mai ales sunetul
dată, apoi ţipete desnădăjduite de găină prinsă. trâmbiţelor îl scoteâ din sărite.
Copiii aleargă. Eder îi aşteaptă cu laba pe pradă: Dar au plecat şi muscalii.
un pui rătăcit pe pământ strein, cade jertfă în mâni Samovarul arsese scrinul de nuc, lăsând pete
nemiloase. negre, neşterse, ici-colo. Canapelele, scaunele, păstrau
Şi Vasile, care n’are de lucru — fiindcă-i iubeşte urme de vax şi de unsoare.
— le face foc de vreascuri în fundul viiei şi le'trage Oraşul începuse să samene a pustiu.
puiul în frigare de lemn... Odată cu înflorirea liliacului, un zvon amenin­
Seara, la masă, adio foame. Mama se uită ngri- ţător de mai nainte prinse fiinţă: Turcii aveau să
jată: Diavolii, ce-au căutat la viie prin arşiţă? De nu bombardeze. Lumea trebuiâ să fugă. Nu le veniâ să
i-ar prinde frigurile: creadă. Au lăsat până în clipa din urmă. Toată casa