Page 13 - 1913-46

N r . 4 6 . C O S I N Z E A N A Pag. 677.

fu îngrămădită în două chervane uriaşe. Trenurile nu Coana Uţa bănueşte că l’au furat Muscalii. Dacă
primeau bagaje. îşi pierdea minţile cumva sau dacă turbă, n’ar fi luat
Ferestrele — ca nişte ochi omeneşti — se uitau cu el abeţedarul să-şi caute stăpânul, prietenul, în
posomorât. Odăile sunau a gol. Smochinul, abiă des- lumea largă.... C. L.
morţit, făgăduiă mai mult ca în toţi anii. Grădina
plângea în fund, cu pomii în floare, părăsită pentru
totdeauna.
Dar zarzărul de lângă poartă ! Câte nu amintea în cinstea zilei de mâne
pomul ăsta cu frunzele mărunte, cu fructele lui dese — Poveste japoneză —
pline de pistrui, cu crăcile lui înegrite de vremuri,
CLAUDIA MILLIAN
împingând cu putere în scândurile magaziei de ală­
turi. Când întrai în curte, de el ţi se izbeau mai întâi M’am coborât din turnul pagodei în ora când
ochii, de el şi de masa rotundă delà umbra lui. cristalul apei e luciu şi mort, când luna-i de platină
La masa aceea râseseră de atâtea ori dimineaţa rece, când pomii sunt negri şi rigizi, ca în clipa din
lângă cafelele cu lapte, fuseseră martori la curăţitul urmă.
prunelor pentru dulceaţă, la spartul nucilor, luându-şi Gongul pagodei, în zornet de aur, băteâ de trei
ori patru, şi bonzul nu mai veneâ.
totdeauna - cu voe sau fără voe — partea cuvenită, Mi-erâ teamă că perd ora când se adună vesti­
în jurul ei întârziaseră adeseori până spre miezul toarele.
nopţii, spunându-şi basme născocite, fără început şi De trei ori patru, bătu din nou la altă pagodă.
fără sfârşit, vorbind de stafii sau de hoţi, făcând Paserile ibis încremeniseră pe picioarele de măr­
planuri până la ceasul când hotărau că e timpul să gean, cu capul adormit în fulgii roz.
scoată la iveală pepenele lăsat de cu vreme, pe furiş, Am auzit ceva:
„Mi-lo-na!“ „Mi-lo-na!“
în fundul puţului delà poarta grădinei. Nopţi de
Tresar... Un pas scandat uşor de galenţii de eben
August, înecate în spuza stelelor... nemiloase, fiindcă pe scările turnului şi un glas: „Mi-lo-na!“ Vino, s’au
spun totdeauna cam târziu oamenilor cât sunt de ne­ adunat „Vestitoarele“ şi te aşteaptă...“
preţuite uneori. De frică mi-au îngheţat şi crizantemele în păr.
A doua zi tn zori, pe când tatăl îi asvârleâ în Mă aşteaptă vestitoarele...
vagoane unul câte unul, ca pe mingii, tunul începeâ Mă cobor încet şi ca să nu fac zgomot, îmi iau
să bubue, ca la paradă... galenţii roşii în mână. Piciorul gol tresare pe răceala
scărilor de cristal.
Eder vine cu chervanele. Calc domol, prevăzătoare, ca un apaş.
Gândul aceasta i-a liniştit. Ş’apoi, atâtea întâm­ La mijlocul scărilor Yon-u-Sai, misticul bonz mă
plări, trenul, câmpul... cum nu erau să se liniştească? chiamă: „Mi-lo-na!“
Şi mie mi-e frică... îmi întinde mâna. Ii sărut
Dar cânele n’a venit. Când să intre în Bucureşti, mâneca Kimono-ului verde brodat cu Sori de aur, iar
s’a rătăcit pe străzi... el îmi sărută vârful degetelor.
Târziu, după cinsprezece ani, s’a dat pe faţă Ne coborâm tăcuţi.
adevărul, pe care-1 ştiuseră numai slugile : Eder ră­ Vestitoarele vin totdeauna când ibis-ele dorm şi
apele tac, în pădurea de chiparoşi din spatele pagodei
măsese acasă, uitat.
albastre unde Yon-u-Sai serveşte. Şi când vreuna din
în ziua fugei era vorba să fie dus odată cu lu­ Fecioarele Imperiului Ceresc a atins etatea, când sin­
crurile, întFun chervan. Dar seara, când porni bagajul gurătăţii îi trebue un tovarăş, după o noapte petrecută
nu se arătă. Poate se dusese după copii să-i caute în turn, Vestitoarele îi vestesc ziua de mâne, cu feri­
la viie. cirea sau tristeţea ei.
L’a văzut în urmă coana Uţa, care stă într’o că­ Şi mie mi-e frică.
Stăm pe marginea lacului galben.
suţă alături. Dumneaei n’a părăsit oraşul în timpul Din liniştea lui ca de ghiaţă încep a se desprinde
bombardării. Ziua sta în pivniţă, cu lampa aprinsă, talazuri uşoare, ca încreţirea unor brocarde de muar,
cu pisoiul la picioare, cosând şi plângând. Seara, din care se înfiripează cu contururi de aburi şi încolă­
când încetau ghiulelele, se furişa pe lângă garduri, ciri fantastice nălucile vestitoare de care Mi-lo-na
prin fundul grădinei, printr’o ulucă scoasă, la o prie­ tremură.
tenă. Atunci i-a ajuns la urechi urletul cânelui: 1 s’a — Cine eşti? vibrează Yon-u-Sai.
— Sunt clipa ce nu o cunoaşte Mi-lo-na“.
făcut milă şi a trimis pe băiatul cismarului de peste Şi mie mi-e frică.
drum să-l iă. Copilul s’a dus. L’a găsit sub zarzăr, — Sunt clipa ce moare zadarnic în gondul de
cu două labe pe scăunel, lângă o cărticică ruptă, aur, sunt clipa ce-o învaţă să plângă“.
abeţedarul !... L’a luat în braţe. S’a lăsat ca un miel, Şi mie mi-e frică şi plâng.
dar peste noapte s’a strecurat pe furiş şi s’a întors Yon-u-Sai, transfigurat şi grav, mă priveşte lung.
tot unde ştia... In ochii lui văd ceva bizar, în noaptea aceasta.
O vestitoare îmi întinde o cupă; aş vrea să beau,
După două zile pieri. dar cupa e goală şi ea e o fantomă...