Page 10 - 1913-47
P. 10

eram  în  cl.  1.  de  gimnaziu.  Şi  cu  toate  acestea  eu
             Străinule...                                         numai pe dânsa n’am ascultat-o. în zburdălnicia mea,
                                                                  am  pus  puţin  preţ  pe  vorba  ei,  căci  toate  le  luam
                  Străinule, vezi, bagă seama,                    ca jucărie. Mi-a plăcut mult să mă şi joc. Şi cum azi
                  Să nu prea lărmuieşti când treci...              mă  amăgeşte  cafeneaua  şi  nu  mă  lasă  acasă  să
                  — Sunt agonii prin crânguri astăzi              scriu, tot aşa pe atunci, băeţii nu mă lăsau să ascult
                  Ş’atâtea lacrimi pe poteci...                    pe mama.
                                                                        Ea  voia  să  fiu  aşa  cum  o  durea  inima  şi  cum
                  Cad frunzele... şi tot mai multe
                                                                  mă visă ea că ar trebui să fiu. Ca toate mamele, ea
                  S au pus de-o clipă doar pe nins,
                                                                  dorea ca din lume eu să fiu mai cuminte si mai si-
                  Cât parc o mână nevăzută,                                                                  y
                                                                  litor  şi  nimeni  împotrivă.  Şi  eu  nu  am  fost  cât  e
                  Păgân, le-ar scutură 'nadins.
                                                                  negru  sub  unghii.  Şi  apoi,  puteam  oare?  încă  dela
                  Mam răzimat cu fruntea n palme                  şase  ani,  de  cum  am  perdut  pe  fratele  cel  mai  mic,
                  De trunchiul sur al unui fag,                   Mihai, n’am mai stat acasă. în jalea după el colindam
                  în jurul meu sunt numai zvonuri                 toată ziua pe la băeţi. Las’ că eram şi o fire zvăpăiată
                  Ş’acorduri dulci de cântec vag...               şi îndrăgit, cum am spus, de jocuri, dar luându-mă me­
                                                                  reu cu băeţii, m’am obicinuit o haimana şi un pierde vară
                  Ascult, ascult, cu ochii tulburi,                     Dânsa,  de,  ca  una  ce  eră  cu  grije  să  nu  mă
                  Cum fagul se clăteşte rar...                    prăpădesc, îmi zicea:
                  O şoaptă mi-a căzut în suflet                         „Şezi, măi Ionică, acasă, şi mai ceteşte ceva“.
                  Din tănguitul lui amar...                             Ori:  „Ionică,  du-te  colo  şi  colo;  loriică,  nu  te
                                                                  pune cu cutare şi cutare băiat, că ştii că este o vorbă:
                 Şi, ca ntr’un farmec, ape calde
                                                                   „Spune-mi cu cine te însoţeşti, ca să-ti spun cine eşti“.
                 Şi cântece m au copleşit,
                                                                        Ţi-ai găsit, parcă era jurat, că tocmai atunci nu
                  Aşa cum n am cântat doar nicicând
                                                                  făceam ce zicea ea, doar că de mă trimitea undeva,
                  Şi niciodată n am simţit...
                                                                  mă duceam, dar de venit nu mai veniam!
                                              T. MURĂŞANU
                                                                        Cu toate astea tot eu eram băiatul ei, şi cel mai
                                                                  drag din  băeţi,  şi mai de treabă ca ori cine altul în
                                                                  lume.  Si  mă  lăudă  la  toti  oamenii,  că’s  cuminte,  si
                                                                  învăţ bine, şi cetesc şi scriu frumos, de se uitau cei
             M  A  M   A                                          ce  nu  mă  cunoşteau,  ca  la  o  minune!  Si  o  durea
            ION DRAGOSLAV                                         inima, când îmi zicea cineva o vorbă rea, şi se amăra
                                                                  straşnic, când mă îmbolnăveam. Dar nu pricepeam eu
                  De câte ori cetesc „Mama“ lui Eminescu, stro­   pe  vremea  ceea.  De  câte  ori  n’am  supărat-o, făcân-
            fele lui se înfig în sufletul meu şi parcă versurile sunt  du-mi gusturile mele copilăreşti.
            făcute de mine.                                            Văile si dealurile si băeţii ce se făceau fără mine!
                                                                             y          y     y
                  Cu cât ne îndepărtează vremea mai mult de fiinţa     Dar, ea mă certă şi tot ea mă miluiâ. Iar eu, în
            scumpă şi neasămănată, zisă mamă, cu, atât în sufle­  buecia  mea,  credeam  că  o  face,  că  numai  decât  e
            tul nostru ecoul durerii, a desnădejdii, a chemării şi   datoare să mă ogoiască, că de nu o ceartă tata.
            a  dorului,  are  un  răsunet  mai  puternic.  îl  cred  pe   Odată  am supărat-o,  de  n’oi uită  câte zile voi
            Eminescu. El si-a iubit mult mama, cum mi-am iu-      trăi.  Şi  de  câte  ori  îmi  aduc  aminte,  simt  durerea
                          y
             bit-o şi eu pe a mea. Eram copil când am pierdut-o,  pentru fapta mea.
   5   6   7   8   9   10   11   12   13   14   15