Page 15 - 1913-48

Nr. 48. C O S I N Z E A N A Pag. 711.

la o desluşire raţională, totuş nu încetă de a mă uimi — Asta, nu, îi răspunsei eu. Şi n’are de ce vă
încă. Prin cine şi cum a ajuns doamna de pe Cronică păreâ rău. Domnişoara, după cum spui dta, e foarte
la existenţă materială ? Voiam să ştiu acum şi asta. plăpândă şi foarte simţitoare; eu te cred, şi văd lu­
Intorcându-mă spre doamna de Gabry, observai crul acesta şi în faţa dânsei. Vieaţa de artist însă are
că nu eră singură. Lângă dânsa steteâ o fetiţă îmbră­ zguduiri, cari fac să-şi piardă cumpătul şi sufletele cele
cată în negru. Avea nişte ochi căprui şi dulci, ca ce­ mai tari. Făptura aceasta tânără e plămădită din alt
rul din Ile-de-France şi plini de inteligenţă şi nevino­ lut; e făcută să iubească. Măritaţi-o!
văţie. In capătul braţelor sale subţirele se frământau — N’are pic de zestre, îmi răspunse doamna
două mânuţe mlădioase, dar rumene, cum se şi cuvine de Gabry.
unor mâni de fetiţă. Prinsă în haina-i de merino, eră Apoi scoborând niţel glasul :
zveltă ca un copac tânăr, iar gura ei măricică dove­ — Dtale, domnule Bonnard, îţi pot spune totul.
dea un caracter deschis. Nici nu pot spune, ce mult Tatăl copilei acesteia a fost un financiar bine cunoscut.
mi-a plăcut copila asta. Nu eră frumoasă, dar cele trei Invârteâ afaceri mari. Avea un spirit aventuros şi ade­
gropiţe, din obrăjori şi din bărbie, râdeau întotdeauna, menitor. Nu era om necinstit: se înşelă pe sine înainte
iar întreaga ei fiinţă, care avea încă stângăcia nevino­ de a înşela pe alţii. Şi, poate, asta încă-i o dibăcie.
văţiei, avea un nu ştiu ce brav şi plin de bunătate. Noi aveam adeseori legături cu dânsul. Ne cucerise pe
Privirile-mi se întoarseră dela statuietă Ia fetiţă toţi: pe bărbatu-meu, pe unchiul meu, pe verii mei,
şi o văzui roşindu-se până după urechi, dar fără să pe toţi! Ruina îi fu neaşteptat de repede! In dezastrul
încerce a-şi ascunde sfiala. acesta, — ţi-a povestit-o şi Paul, — unchiul şi-a perdut
Ei bine, îmi ziş? doamna de Gabry, care era trei sferturi din avere. Pe noi ne-a atins cu mult mai
obicinuită cu distracţia mea şi-şi repeta bucuros între­ puţin pacostea, căci n’avem copii !... El muri încurând
barea, — e într’adevăr doamna, care a intrat la dta să după nenorocirea asta, nelăsând nimic, nimic î n u r m ă - i ;
te vadă, când ai lăsat fereastra deschisă? Nu-i vorbă, tocmai asta mă îndreptăţeşte, să afirm, că a fost om
a fost cam îndrăzneaţă dumneai, dar dta încă ai fost cinstit. Dta trebue că-i cunoşti numele, căci îl vedeam
nesocotit. O recunoşti ? aşa de des în gazete: Noël Alexandre. Nevastă-sa eră
— Ea-i, răspunsei eu, şi tocmai aşa o văd acum foarte drăguţă; trebue să fi fost foarte frumoasă odată.
pe poliţă, cum am văzut-o atunci pe masa din bibliotecă. Ii cam plăcea să se arate în lume. A dovedit însă multă
— Dacă-i aşa, îmi replică doamna de Gabry, pri­ bărbăţie şi demnitate pe vremea catastrofei. La un an
cina acestei asămănări eşti mai întâi dta, care, cu toate după moartea lui închise apoi ochii şi dânsa; iar Jeana
că eşti lipsit de ori ce putere a fantaziei, cum ne spu­ rămase singură în lume. Din averea sa personală, care
neai mai ieri-alaltăieri, îţi şti povesti visurile în culori erâ destul de frumoasă, biata fată nu-şi putuse mântui
aşa de vii, apoi eu, care am ţinut minte şi am ştiut nimic... Doamna Noël Alexandre erâ din familia Allier,
repovesti fidel visul, însfârşit şi înainte de toate dom­ fica lui Achille Allier, din Nevers.
nişoara Jeana, care în urma îndrumărilor mele precise — Fica Clementinei ! exclamai eu. Clementina-i
a modelat în ceară, ceea ce vezi în faţa dtale. moartă şi ficăsa deasemenea-i moartă! Omenimea se
Doamna de Gabry prinse fetiţa de mână, pe când compune aproape numai din morţi, aşa de mic e nu­
vorbiâ, ea însă se zmulse şi o tuli în parc. mărul celor vii în faţa mulţimei celor ce şi-au isprăvit
Doamna de Gabry începu s’o strige:' cărările vieţii. Ce-i aşadar vieaţa asta, care-i mai scurtă
— JeanoL. Cum poţi fi aşa sălbatecă? Vino în- şi decât scurta memorie a oamenilor?
coaci, să te cert! Şi rosti-i în mintea mea următoarea rugăciune:
Dar înzadar; Jeana dispăruse în frunziş, ca o că­ „Priveşte de acolo de unde eşti azi, Clementino,
priţă speriată. Doamna de Gabry se lăsă în fotelul priveşte inima aceasta îngheţată acum de vârstă, dar
care mai rămăsese în salonul acesta dărăpănat. al cărei sânge clocotea odinioară pentru tine şi spu­
— Aş fi foarte surprinsă, să nu-ţi fi vorbit băr- ne-mi nu înviază ea la gândul de-a iubi, ce-a mai ră­
batu-meu până acum de Jeana, îmi zise dânsa. Ni-e mas din tine pe pământ. Toate se duc, cum te-ai dus
foarte dragă şi-i o copilă fără seamăn. Spune-mi drept, şi tu şi fică-ta ; vieaţa însă e nemuritoare; pe ea tre­
cum îţi place statuieta ? bue s’o iubim în făpturile sale neîntrerupt înoite.
Ii răspunsei, că-i o lucrare plină de spirit şi de „Aşa eram eu cu cărţile, ca un copil cu arşicile.
bun simţ, dar că autoarei îi lipseşte studiul şi practica; Vieaţa mea în zilele ei din urmă, capătă şi ea un în­
mai departe, că mă simt nespus de înduioşat, când ţeles, un interes, o raţiune de a fi. Sunt bunic. Ne­
/ăd, că nişte degete tinerele au putut broda astfel de poata Clementinei e săracă. Nu vreau s’o îngrijască şi
minuni pe canavaua unui biet moşneag, şi au putut în- s’o înzestreze nimeni altul decât mine“.
:rupâ cu atâta strălucire visurile lui de palavragiu. Văzându-mă, că plâng, doamna de Gabry se de-
— Dacă îţi cer părerea, adause doamna de Gabry, părtă încet şi mă lăsă singur. — urmează —
) fac fiindcă Jeana e orfană. Crezi, c’o să poată câ-
¡tigâ ceva parale făcând statuiete, ca asta?