Page 14 - 1913-49
P. 14
\
Pag. 726. ------------------------------------------------- C O S I N Z E A N A N r . 4 9 .
CRIMA LUI De când am dat de nepoata Clementinei, a că
pătat şi vieaţa mea, care nu mai erâ de folos, un înţeles
SYLVESTRE BONNARD şi o raţiune de a fi.
Astăzi „iau soare“, cum se zice în Provence, pe
Roman de AHATOLE FRANCE - Trad. de VASILE STOICA terasa Luxenbourg-ului, lângă statuia Margaretei de
Navarra. E un soare de primăvară, ameţitor, ca vinul
IV.
Paris, 16 Aprilie. cel nou. Şed aici şi mă cuget. Gândurile îmi răsar din
creer, ca spuma din sticla de bere. Şi cum sunt uşoare,
Sfântul Droctovee şi primii abaţi ai bisericii Saint- zvâcnetul lor e o adevărată plăcere. Şi mă cufund în
Germain-des-Pres, mă frământă de patruzeci de ani, visuri; cred că un om în vârstă, care a publicat trei
dar nu ştiu de le mai scriu istoria înainte dc a mă zeci de volume de texte vechi, şi a colaborat douăzeci
coborî şi eu la dânşii. Sunt bătrân de mult acum. Anul şi şase de ani la „Journal des Savants“, are voie, să
trecut treceam într’o zi peste Pont-des-Arts, împreună viseze. Sunt mulţumit, că întrucât s’a putut, mi-am fă
cu câţiva colegi ai mei dela Institut, iar unul dintre cut datorinţa şi am întrebuinţat binişor mediocrele fa
dânşii mi se plângeâ de amărăciunea îmbătrânirii. „Până cultăţi, cu cari m’a înzestrat natura. Truda nu mi-a
acuma, îi răspunse Sainte-Beuve, acesta-i singurul mijloc fost tocmai zadarnică; din modesta mea parte am con
de a trăi mult“. Am folosit şi eu mijlocul acesta şi tribuit şi eu la această renaştere a lucrărilor istorice,
ştiu acum, ce plăteşte. Cusurul nu-i că durezi prea cari vor fi gloria veacului nostru plin de zbucium. Eu
mult, ci că vezi trecându-se toate în jurul tău. Mamă, încă voi fi socotit printre cei zece sau doisprezece în
soţie, prietini, copii, — natura face şi desface comorile văţaţi, cari desvăliră Franţei antichităţile ei literare.
acestea divine cu o nepăsare mai mult decât posomo Publicarea operelor poetice ale lui Gauthier de Coincy,
râtă şi aflăm însfârşit, că n’am iubit şi n’am îmbrăţişat orânduită de mine, a inaugurat o metodă judicioasă şi
decât nişte umbre. Şi unele ni-s doar aşa de dragi! a făcut dată în istoria publicaţiilor. Acum în liniştea
Dacă a fost vreodată o făptură care să fi pătruns, ca severă a bătrâneţelor, aşa cred, că mi se cuvine pre
o umbră, în vieaţa unui om, făptura aceasta a fost cu miul acesta, iar Dumnezeu, care-mi vede sufletul, ştie,
siguranţă fetiţa, care am iubit-o eu pe când, — lucru că nu-i nici un pic de mândrie şi deşertăciune în drep
de necrezut astăzi!, — eram şi eu tânăr. Şi cu toate tatea, ce-mi fac.
acestea amintirea acestei umbre e şi astăzi încă una Dar sunt osteniţ, ochii mi se împaingenesc, mâna
dintre cele mai frumoase realităţi ale vieţii mele. îmi tremură, şi parcă mă văd pe mine însumi, când
Un sarcofag creştin din catacombele Romei poartă mă gândesc la cei bătrâni ai lui Homer, pe cari lipsa
o formulă de blestem, al cărei înţeles grozav abia cu de puteri îi ţineâ departe de lupte, şi cari de pe me
vremea l’am putut pătrunde. Glăsueşte în următorul tereze, îşi ridicau şi ei glasul, ca nişte greeri din iarbă.
fel: „De pângăreşte vre-un nelegiuit mormântul acesta, Astfel îmi colindau gândurile, când deodată so
să se stingă numai după ce-şi va fi văzut murind pe siră trei tânări şi se aşezară zgomotoşi în vecinătatea
toţi ai săi!“ In calitatea mea de archeolog, deschideam mea. Nu ştiu dacă au sosit în câte trei corăbii fiecare,
morminte, răscoliam cenuşa morţilor şi strângeam bu ca maimuţa lui La Fontaine, atât însă e sigur, că trei
căţile de stofă, podoabele de metal şi pietrile preţioase, inşi s’au întins pe douăsprezece scaune. Mă uitam cu
cari erau amestecate printrânsa. Mă împingeâ la toate mare drag la dâşnii, nu doar că ar fi avut ceva ne
acestea dorul de ştiinţă, din care însă nu lipsiâ nici obicinuit, ci pentrucă aveau înfăţişarea aceea îndrăz
odată simţul de cinstire şi de evlavie faţă de cei duşi. neaţă şi veselă, a tinereţei. Erau studenţi. Convingerea
De-ar da Dumnezeu, să nu mă ajungă niciodată bleste aceasta mi-o dedeau, nu atât cărţile cu cari erau în
mul acela săpat pe sarcofagul unui mucenic, de unul mână, cât caracterul fisionomiei lor. Căci pe oamenii
din cei dintâi învăţăcei ai apostolilor! Dar cum să mă cari se ocupă cu lucruri intelectuale îi recunoşti dela
şi ajungă ? Până vor mai fi oameni pe pământ, n’am întâia vedere; au un nu ştiu ce, care-1 găseşti la fie
să mă tem, că trăesc mai mult decât ai mei, căci tot care dintrânşii. Mi-s foarte dragi tinerii; aceştia îmi
deauna o să aibă cine-mi fi drag. plăceau de asemenea, cu toate că aveau anumite ge
Vai! puterea de a iubi slăbeşte şi se perde cu sturi aspre şi provocătoare, cari îmi aduceau foarte
vremea, ca ori ce energie omenească. E dovedită prin bine aminte de vremea când eram şi eu student. Dar
exemple afirmaţia asta, şi tocmai de aceea mă înfioară. nu purtau, ca noi, păr lung şi vestă de catifea; nu se
Sunt sigur eu, că n’am îndurat până acum însumi a- plimbau, ca noi, cu un cap de mort; nu strigau, ca
ceastă pierdere uriaşă ? Aş fi îndurat-o cu siguranţă, noi: „Iad şi blestem!“ Erau îmbrăcaţi corect; nici co
de nu se întâmpla să întâlnesc pe cineva şi să mă stumul nici limba lor, nu mai aveâ nimic din evul me
simt iarăş tânăr. Poeţii spun de un izvor al tinereţii: diu. Trebue să adaug că vorbiau de femeile, cari tre
ei bine izvorul acesta există, la fiecare pas al nostru ceau pe terasă şi că pe vreo câteva le-au apreciat în
ţişneşte de sub pământ. Şi noi trecem fără să bem termini destul de înţepători. Părerile lor în privinţa a-
dintrânsul. ceasta însă n’au ajuns aşa de departe, încât să mă si-
