Page 15 - 1913-49
P. 15
Nr. 49. C O S I N Z E A N A Pag. 727.
lească a-mi părăsi locul. De altfel, când omul e student, puţin împrietiniţi cu grădina aceasta, cam departe de
îi dau voie să-şi aibă şi el clipele lui de veselie. Rue Paradis-au-Marais, rămaseră împreună şi începură
Unul dintre ei făcuse nu ştiu ce glumă pe soco să vorbiască de studiile lor. Gelis, care isprăviâ acum
teala femeilor. anul al treilea îşi pregătiâ teza, al cărei subiect îl ex
— Ce va să zică asta ? strigă cu un uşor accent puse cu un entuziasm, cum numai la tinereţe îl poţi
de gascon, cel mai mic şi cel mai oacheş dintre dânşii. aveâ. Subiectul acesta îmi păru într’adevăr bun, şi cu
Cu materia vie avem să ne batem capul noi, fiziolo- atât mai bun, întrucât îmi ţinusem de datorinţă mai
giştii! Cât despre tine, Gelis, care ca şi confraţii tăi dăunăzi, să tratez o parte însemnată dintrânsul. Erâ
archivişti paleografi, nu exişti decât în trecut, bate-ţi Molasticon gallicanum. Tânărul erudit, — îi dau numele
tu capul cu femeile acestea de piatră, care-ţi sunt con acesta, ca o prevestire, — aveâ de gând să desluşiască
timporane. toate planşele gravate pe la 1690, pentru opera, pe
Şi-i arătă cu degetul chipurile cioplite ale dom care aveâ de gând s’o tipărească Dom Germain, şi pe
niţelor şi jupâniţelor franceze de pe vremuri, cari se care ar fi şi tipărit-o, dacă nu dedeâ şi el de una din
înşirau sclipitor de albe, sub copacii de pe terasă. Din tre piedecile acelea fără leac, pe cari nu le putem pre
gluma aceasta, fără însemnătate, aflai cel puţin, că tâ vedea şi nu le putem ocoli niciodată. Dom Germain a
nărul numit Gelis erâ elev la „Ecole des Chartes“. murit, manuscrisul însă şi l’a lăsat deplin şi în bună
Urmarea conversaţiei îmi descoperi apoi, că cel de lângă rânduială. Eu oare tot aşa-1 voiu lăsă pe al meu ? Dar
dânsul, un băiat bălai şi aproape inexpresiv de palid, nu de asta-i vorba. Domnul Gelis, după cât am putut
tăcut şi sarcastic, erâ Boulmier, colegul său. Gelis şi prinde, aveâ de gând să închine câte o notiţă archeo-
viitorul doctor, — i-o doresc din toată inima!, — discu logică fiecăreia dintre mănăstirile, pe cari le desemna
tau cu multă vervă şi multă vioiciune. După ce au a- seră umilii gravori ai lui Dom Germain.
juns la speculaţiunile cele mai înalte, începură să se Prietinul său îl întrebă, cunoaşte el toate izvoa-
joace cu cuvintele şi să-şi spună prostii de acelea cum dele manuscrise şi tipărite relative la subiectul acesta.
numai oamenii de spirit pot spune; vreau să zic, prostii Atunci îmi încordai şi eu urechea. Vorbiră la început
nemai pomenit de mari. E de prisos să mai adaug, că de izvoarele originale, şi trebue să recunosc că le în
nu susţineau decât paradoxele cele mai monstruoase. şirară cu destulă metodă, cu toate că neîncetat se a-
Să le fie de bine! Tânării prea cuminţi însă nu-mi băteau la jocuri de cuvinte. Ajunseră apoi la lucrările
plac deloc. criticei contimporane.
Studentul în medicină se uită la titlul cărţii pe — Cetit-ai comunicarea lui Courajod ?, întrebă
care o ţineâ Boulmier în mână. Boulmier.
— Ah, tu ceteşti din Michelet?' „Bun“ îmi zisei în mine.
— Da, îi răspunse grav Boulmier, îmi plac ro — Cetit, răspunse Gelis; e o lucrare foarte con-
manele. ştienţioasă.
Gelis, care-i întrecea pe amândoi, cu făptura sa — Cetit-ai, zise Boulmier, articolul lui Tamisey
zveltă, cu gestul său imperios, şi vorba sa hotărâtă, de Larroque în Revue des questions historiques ?
luă cartea, frunzări niţel printrânsa şi zise: „Bun“ îmi zisei pentru a doua oară.
— E Michelet din fraza cea din urmă! Şi cea — Cetit, răspunse Gelis, şi-am găsit îndrumări
mai bună! Nici un pic de povestire! Izbucniri, leşinuri, frumoase întrânsul.
o criză epileptică cu prilejul unor fapte, pe cari nu se — Cetit-ai, zise Boulmier, „Lista mănăstirilor be-
îndură să le mai înşire. Ţipete de copil mic, doruri de nedictine în 1600“ de Sylvestre Bonnard?
femeie grea! Oftaturi şi nici o frază isprăvită! E ui — Nu, şi nu ştiu peste tot, dacă o voiu ceti-o.
mitor ! Sylvestre Bonnard e un dobitoc.
Şi îi dete cartea înapoi. Năzbutia asta mă înve Intorcându-mi capul, observai, că locul unde stau,
seleşte, îmi zisei, şi nu-i aşa lipsită de înţeles, cum se ajunsese în umbră. Erâ răcoare şi mi se păreâ, că-s
pare. Căci într’adevăr e oarecare agitaţie, aş puteâ zice tare prost eu, că mă expun unui guturaiu, ascultând
chiar tremur, în scrierile din urmă ale marelui nostru obrăzniciile celor doi înfumuraţi.
Michelet. „Ha! ha! îmi zisei sculându-mă de pe scaun. Ci
Studentul provengal însă afirmă, că istoria e o facă-şi păsărică asta flecară teza şi susţie-şi-o! Colegul
deprindere de retorică fără nici o valoare. După pă meu Quicherat sau vreun alt profesor o să-i arate ei
rerea lui singura şi adevărata istorie e istoria naturală îndată, că-i un zăpăcit. Un derbedeu şi atât! Dacă te
a omului. Michelet erâ pe calea cea adevărată, când a gândeşti, cum mă gândesc eu acum, la vorbele lui
desluşit buboiul lui Ludovic al XIV., dar îndată a că despre Michelet, te indignezi, nu altceva. Ei bine, asta
zut iarăş în ogaşa cea veche. trece toate marginile! Să vorbească cineva în felul a-
După ce-şi exprimă ideia aceasta judicioasă, tâ cesta despre un măiestru aşa genial! E ne mai pomenit!“
nărul fiziologist plecă spre un grup de prietini cari — urmează —
treceau pe dinaintea noastră. Cei doi archivişti mai
