Page 10 - 1913-50

Pag. 738. C O S I N Z E A N A N r . 5 0 .

Un vânt uşor ne răcorea fruntea, aducând de de vorbe însoţea cântecul domol al părintelui; eră
departe miros de fân cosit şi de fructe coapte. Eu bătrâna care se rugă.
rămăsesem pierdut, cu ochii lâ casa cea bătrână, şi M’am uitat la ea mult. Cu ochii umezi, ridicaţi
în mintea mea povestirea părintelui se întregiâ tot la icoană, îşi îngână rugăciunile ei. Lumina dela o
mai mult şi sufletul mi se înălţă în faţa dragostei de candelă îi cădea pe faţa zbârcită şi-i da o coloare
neam şi de moşie, a celor ce au plecat odată din casa galbenă ca de mort.
aceea, ca să nu se mai întoarcă. De câte ori trebuia ca să plecăm, părintele se
„Aşa zău! — continuă într’un târziu bătrânul, apropia de ea, îi punea mâna uşor pe umăr şi-i spu­
umplând paharele cu vin, — aşa a fost! Sunt lucruri nea să se scoale. Ea se uită speriată dintr’u’ntâi şi
pe care omul nu le mai uită. Dacă aşi stă să-ţi po­ apoi îşi ştergea ochii şi se ridică oftând. O vedeam
vestesc, te-ai îngrozi. Uite satul ăsta, cum îl vezi, ră­ cum încet, încet, apucă la deal pe o cărare ce duceâ
sună odată de cântecele celor cari plecau şi de vae- la drumul de ţară.
tele şi plânsetele celor ce rămâneau la vatră. Şi gla­ „Cunoşti pe femeea asta? — întrebai pe părinte
surile de bucium înfiorau tăcerea nopţilor, şi noi că­ pe drum.
deam în genunchi şi ne rugam lui Dumnezeu. Eră pe — De ce mă întrebi ?
vremea aceea credinţă şi — foc curat ardeâ pe vatra — îmi pare ciudat. De şase zile de când viu
inimelor româneşti!“ cu dta la vecernie, o găsim totdeauna pe piatra dela
Şi iar tăcurăm amândoi, numai frunzele îşi şop­ uşa bisericii. Şi apoi se roagă cum n’am mai văzut
teau mai departe cele auzite şi vântul le duceâ din să se roage cineva.
pom în pom, din deal în deal, din colină în colină — Ştie Dumnezeu; îngână bătrânul. Cine ştie
şi le risipeâ departe pe sus. ce păcate ispăşeşte! Dacă vrei, am să-ţi povestesc
„Hei... mai vii şi azi la biserică?, schimbă pă­ o poveste întreagă despre ea, pe care am auzit’o şi
rintele vorba, — e vremea vecerniei, dacă vrei, haide.“ eu, dar nu ştiu de-i adevărat. Am întrebat’o odată şi
Pornirăm. Pe uliţa strâmtă a satului mergeam n’a vrut să-mi răspundă nimic. De ani, de când o
amândoi încet, el răzemându-se în cârje şi cam tâ- ştiu, ea sparge piatră colea, unde se desface călcelul
rându-şi un picior, iar eu privind într’o parte şi alta, de drumul de ţară. Aşa am pomenit’o...
căutând parcă ceva; aşteptam să văd voinici eşind „Mi-aduc aminte de ea de când era fată, era
pe porţi; s’aud cântece de vitejie, să văd femei plân­ frumoasă ca o icoană, cum n’am mai văzut, şi cântă
gând şi copii despărţindu-se pentru totdeauna de de să oprea lumea în loc s’o asculte. Tată-său fusese
părinţi. drumar la drumul de ţară şi a fost şi el unul dintre
Eră linişte însă şi razele soarelui dinspre asfinţit cei cari au plecat şi nu s’a mai întors acasă. Rămasă
se jucau ostenite pe drumul prăfos, şi ici-colo, la singură, i se făcu comunei milă de ea şi-o puse să
câte o poartă, câţiva copii se jucau şi ei înmuiaţi şi spargă piatra adusă din munte şi să îngrijească de
ei de căldură. Toată lumea eră dusă la muncă; eră drum, în locul lui tată-său. Şi s’a învăţat ea aşa cu
tocmai vremea fânului. Câte un car încărcat venea vieaţa asta şi eră veselă. Des de dimineaţă îşi luă
legănându-se şi scârţâind, tras de câte doi boi mici ciocanul pe umeri şi pornea. Parc’o văd şi acum voi­
şi slabi. Pe proţap un om adus de spate şedea mai nică legănându-se din şolduri, ca o luntre, cum mer­
mult vârât în fân, de nu i se vedea decât picioarele gea pe drum. Nu eră om, care să treacă şi să nu-i
încălţate în opinci, şi fluerâ ostenit o doină, iar din spue o vorbă bună. Ce vrei? Sfânt să fi fost şi tot
car, din iarbă şi flori uscate, ieşea câte un cap de trebuia să te opreşti.
femee, ars de soare şi mic ca de copil. „După ce se liniştiră vremurile răsmiriţii, ea îşi
Uşa bisericii, o biserică neagră de anii mulţi şi duceâ vieaţa nesupărată, muncind de dimineaţa până
de vremuri grele, eră umbrită de trei castani puşi în sara.
rând, ale căror frunze foşneau uşor desmerdate de „Şi-a fost apoi — hei, tinereţe a fost, că colea,
vânt, îngânând parcă o rugăciune. Şi iarăş femeea la o zvârlitură de piatră de drumul de ţară, erâ o
cea bătrână, pe care în fiecare zi o găsisem acolo, vilă frumoasă, şi în vila aceea şedeâ un grof bătrân,
şedea în genunchi pe piatra de dinaintea uşii, aştep­ care n’aveâ decât un fecior.
tând să se deschidă biserica. îmbrăcată în nişte haine, „Atâta ştiu şi eu!“, şi părintele ridică din umeri,
numai zdrenţe, pline de praf, de ani de zile îl aş­ ca şi când şi-ar fi isprăvit povestea. Se sculă, îşi a-
teptă în fiecare zi pe părintele să deschidă biserica, duse pipa dintr’o firidă, acoperită cu perdeâ roşie,
să meargă să s? roage. Avea ea un loc al ei, într’un şi-o aprinse şi zise glumeţ:
colţ, la o iconiţă a Maicii Domnului. „Ia să mai aduc o picătură de vin, că doar n’o
Aşezat într’o strană, răsfoiam o psaltire veche fi păcat“.
pe când părintele îşi făcea cucernic slujba obişnuită. Luă o cană si esi pe use.
Glasul lui răsună în bolta tăcută ca un glas din altă Rămas singur, mă gândeam şi nu ştiam la ce
lume. Din când în când, câte un oftat sau murmur mă gândesc...