Page 11 - 1913-50

Nr. 50. C O S I N Z E A N A Pag. 739.

Sara se cerneà în odae prin ferestrile mici şi de vreme tare, de credeai că se cufundă pământul.
deschise. Un miros de iarbă pluteà în aer şi cântecul Ea a început să care piatră din grămada cea mare,
unei rândunele de sub streşină veneă dulce şi se ri- din drumul de ţară, pe călcelul ce duceâ la castel.
sipeă în tăcerea camerii. De departe se desluşeă cân­ Ştiâ că pe acolo n’are să treacă nimeni, decât el cu
tecul unor fete, ce veneau pe semne delà lucru. Câte gabrioleta. Şi a cărat Maria piatră cu poala, toată
un chiot, din când în când, tulbură pacea amurgului. noaptea. Nici fulgerile, nici trăznetele, nici ploaia care
Bătrânul intră pe o uşe, într’o mână cu cana şi cădea în boabe mari... nimic nu simţea. Sufletul ei
în cealaltă cu o luminare aprinsă. eră cuprins întreg şi stăpânit de dorul de răzbunare.
„Aşa-a-a... să ne mai uităm de bătrâneţe, că La miezul nopţii eră o grămadă bună de piatră pusă
delà tinereţe ne-am luat nădejdea... adecă dta nu, de de-a curmezişul călcelului. Maria se aşeză în şanţ, pe
mine vorbesc.“ — Şi oprindu-se drept în faţa mea, iarba udă, spintecând cu ochii întunerecul. în mâni
mă întrebă dintr’odată: ţinea ciocanul de sfărâmat piatră. Aşteptă.
„De, zău, n’ai de gând să te însori, hai? „Nu trecu mult şi-un uruit înăbuşit de trăsură
— Apoi de, părinte, m’aş însură, da nu mă ia răsună de departe şi apoi tot mai aproape. Caii în
nimeni...“ zborul lor tropăiau grăbiţi. Şi când trăsura a ajuns
Şi râse bătrânul cu poftă şi din râs dădu într’o în dreptul ei, caii s’au poticnit, împedecându-se de
tuşă şi-mi zise înecându-se: pietriş, au dat grămadă, întâi cei de dinainte şi apoi
„Bată-te norocu să te bată“. ceilalţi peste ei, şi s’a produs o învălmăşeală — i-a
Ardeă luminarea tremurând şi împrăştiind prin gândeşte-te! Maria, ca o leoaică, a sărit din şanţ cu
odae o lumină dulce şi tristă. Părintele se aşeză, ciocanul ridicat în amândouă mânile, i-a dat o lovi­
umplîi paharele şi după ce le golirăm, porni vorba: tură feciorului, de s’a rostogolit la pământ ca un buş­
„Aşa a fost... şi apoi după ce m’am întors eu tean. Cum l’o fi lovit nu ştiu, destul că vizitiul când
delà şcoală, într’o vară, am văzut-o pe Maria la mar­ s’a întors la trăsură — el sărise la cai să-i descurce
ginea drumului, într’o căldură de amiază, cu faţa — l’a găsit pe stăpânu-său gata. L’a dus mort la
suptă şi arsă de soare, plină de sudoare, sfărâmând tată-său.
piatră. Braţul i se ridică mai năcăjit decât altădată „Cine a fost, cine l’a omorât? de unde eră să
şi în întreaga ei înfăţişare eră ceva îngândurat şi se ştie?!
trist. Şi tot eră frumoasă, frumoasă ca o icoană, cum „Aşa-i povestea. Am întrebat-o eu pe Maria, dar
ţi-am spus. Albă de praf, din hainele zdrenţoase eşeă n’a vrut să-mi spună. Şi acum te miri, că se închină?
un cap cu nişte ochi curaţi şi albaştri ca seninul Hei, fiecare om îşi ştie păcatele.
cerului. Lângă ea, într’o albie, se răsfăţa un copil „Eu nu ştiu de-o fi adevărat. Se vorbeşte. Ştiu
dând din picioare ca să-şi alunge surtucul de pe el. una însă. Cum se schimbă toate cu vremea! Vieaţa
Şi mama se opreă din când în când din lucru şi se se joacă cu noi, ne amăgeşte, uită de multe ori să
uită tristă la el. îi împlântase în pământ o ramură ne facă fericiţi, dar una n’o uită: să ne îmbătrânească!
de salcie ca să-i ţie umbră. Şi ramura se legănă uşor, Mă uit şi acum câteodată la Maria. Ce eră şi ce e
aplecându-se peste capul micuţului. azi! O icoană eră!...“
„Aşa am văzut-o eu şi apoi nu mai ştiu. Lumea Şi bătrânul conteni, îşi umplu înc’odată pipa,
povesteşte, dar cine ştie de-o fi adevărat. umplu paharele şi beurăm.
„Se zice că i-ar fi sucit mintea feciorul grofului. Tăceam amândoi. De departe un glas de fluer
Tot trece el într’o gabrioletă cu patru cai, toţi patru se legăna dulce prin liniştea nopţii. Un lătrat de câne
ca nişte zmei. Zbură nu altceva; nici nu te puteai ţineă cu îl tot întrerupea. Şi în momentele acelea, mi-aduc a-
ochii după ei. A plecat, şi Maria ar fi auzit când i-ar minte, simţeam un dor nebun să mă duc să omor
fi spus feciorul lui tată-său, c’are să vie târziu; toc­ cânele, ca să pot auzi doina. m. L. /.
mai după miezul nopţii. Şi fata ci-că-1 iubeă ca o
nebună. El însă, n’o mai luă în seamă acum si fata
cociă ceva la inimă. apldieri.
„A plecat grăbită delà curte şi a stat toată vre­
mea închisă în coliba ei delà marginea drumului. Ce fericit voiu fi odată
„Când s’a înserat a eşit la drum. Pe cer se ros­ Culcat cu măriile pe piept —
togoleau norii înfuriaţi. Fulgere spintecau văzduhul şi Surâde-mi clipă fermecată
tunetele s’alungau năpraznice şi se spărgeau de mu­ Să dorm, să nu mă mai deştept...
chile munţilor. Eră o noapte, e adevărată urgia a lui
Dumnezeu. Când a văzut ea vremea aceea, i-a venit Sub farmec şi sclipiri de stele,
în cap un gând drăcesc şi-o bucurie nespusă a cu­ Ah, liniştea din cimitir;
prins-o. Uşor de-asupra gropii mele
„întunerec de nu vedeai la un pas. Ţinutul urlă Visează blând un trandafir...