Page 14 - 1913-50
P. 14
Pag. 742. C O S I N Z E A N A Nr. 50.
CRIMA LUI _ _ Aceeaş zi.
15
Pe doamna de Gabry o găsi-i îmbrăcată în negru
SYLVESTRE BONNARD şi trăgându-şi mănuşile.
— Sunt gata, îmi zise dânsa.
Roman de ANATOLE FRANCE - Trad. de VASILE STOICA
Gata! Aşa am aflat-o, totdeauna, când avea pri
17 Aprilie. lej, să facă bine.
Coborârăm scările şi urcarăm în trăsură.
— Tereso, dă-mi pălăria cea nouă, redingota cea
mai bună, şi bastonul cel cu glob de argint. Nu ştiu ce influinţă tainică erâ aceea, care mă
Dar Teresa-i surdă ca un sac de cărbuni, şi aşa făcea să tac, de teama să n’o împrăştiu rupând tăce
încet se mişcă, de parc’ar fi justiţia. Fireşte anii*s de rea. O luarăm de-a lungul bulevardelor largi, dar goale,
uitându-ne fără a zice o vorbă, la crucile, coloanele
vină. Năcazul cel mai mare e însă, că ea crede că
rupte şi coroanele, cari îşi aşteptau dureroasa lor cli
auzul îi e ascuţit şi picioarele bune; şi când colo în entelă în prăvălia negustorului.
mândria ei c’a slugit şaizeci de ani cu cinste, îşi chi- Trăsura se opri la hotarul ţarinei celor vii, în faţa
nueşte stăpânul cu cel mai neînduplecat despotism.
porţii, pe care-s gravate cuvinte de nădejde.
Ce spuneam ?... Iată, acum nu vrea să-mi dea Trecurăm de-a lungul unei alee de chiparoşi, co
bastonul cel cu glob de argint, de teama, că-1 perd.
tirăm apoi pe o cărare strâmtă printre morminte.
E adevărat, că-mi uit ades ploierele şi cârgele prin
— Aici, îmi zise doamna de Gabry.
omnibusuri şi pe la librari. Astăzi însă ştiu eu de ce-mi
Pe friza împodobită cu torţe răsturnate, erâ să
trebue bastonul meu cel vechiu, al cărui glob sculptat pată inscripţia aceasta:
în argint, înfăţişază pe Don Quixote cu lancea înainte,
galopând împotriva morilor de vânt, în vreme ce San- FAMILIILE ALLIER ŞI ALEXANDRE
cho Pansa cu braţele spre cer îl conjură, să se oprească. Intrarea monumentului erâ închisă cu gratii. In
Bastonul acesta e tot ce am primit eu din moştenirea
fund, deasupra unui altar acoperit de trandafiri, erâ o
unchiului meu, căpitanul Victor, care pe când trăiâ, se placă de marmoră plină de nume, printre cari ceti-i şi
asămănâ mai mult cu Don Quixote, decât cu Sancho pe al Clementinei şi al ficei sale.
Pansa, şi care tot aşa de fireşte iubiâ loviturile, cum Mă cuprinse atunci ceva adânc şi nelămurit, ceva,
le urâm noi de obiceiu.
ce nu se poate exprimă, decât prin sunetele unei mu
De treizeci de ani, la ori ce drum mai însemnat zici frumoase. Glasuri de instrumente cereşti începură,
şi mai sărbătoresc, tot bastonul acesta-1 iau cu mine; să cânte în sufletul meu de moşneag. In armoniile grave
totdeauna mă inspiră şi-mi dau poveţe bune cele două ale unui imn funerar se împleteau notele plăpânde ale
figuri mititele: a stăpânului şi a scutarului rău. Parcă unei romanţe de iubire, căci sufletul meu amestecă în
le aud grăindu-mi. Don Quixote îmi zice: unul şi acelaş sentiment posomorâta durere a prezen
„Gândeşte-te pururi la lucruri măreţe; să şti, că tului şi fermecatele bucurii ale trecutului.
gândirea e singura realitate a lumii acesteia. Ridică După ce doamna de Gabry împodobi cu flori
natura la tine; universul întreg să nu fie pentru tine, mormântul, ne îndreptarăm spre ieşire, fără a zice o
decât răsfrângerea sufletului tău eroic. Luptă-te pentru vorbă. Când furăm iarăş între cei vii, mi se deslegă
mărire, căci numai mărirea e vrednică de om, iar dacă şi limba.
se întâmplă, să cazi rănit, împrăştie-ţi sângele, ca o — Cum te urmam în aleele acestea mute, zisei
rouă binefăcătoare şi zimbeşte!“ cătră doamna de Gabry, mă gândiam Ia îngerii aceia
Iar Sancho Pansa, la rândul său: din legende, cu cari ne întâlnim la tainicele graniţe
„Rămâi, cum te-a lăsat Dumnezeu, cumetre. Mul- dintre vieaţă şi moarte. Mormântul, la care m’ai con
ţumeşte-te cu coaja de pâne, ce ţi se uscă în desagă, dus şi pe care nu-1 ştiam, cum nu mai ştiu aproape
cu ganguri fripţi din bucătăria boierului. Fie stăpânul nimic despre aceea, care doarme acum întrânsul îm
tău cuminte sau nebun, tu ascultă de dânsul, şi nu-ţi preună cu ai săi, mi*a adus aminte de singurele bu
zăpăci creerul cu prea multe lucruri netrebnice. Teme-te curii din vieaţa mea, cari în lumea asta aşa de spălă
de lovituri: nu ispiti pe Dumnezeu, vârându-ţi capul cită sunt, ca o lumină pe un drum pierdut în întunerec.
în primejdii!“ Cu cât se lungeşte drumul, cu atât mai departe rămâne
Dacă însă neasemuitul cavaler şi neasemuitul scu- văpaia: acum sunt aproape la poalele celei din urmă
tar sunt numai ciopliţi în capul bastonului meu, în fo coline, şi cu toate acestea, de câte ori mă întorc, tot
rul meu lăuntric există cu adevărat. Căci toţi purtăm aşa de vie văd lumina. Şi în suflet vin amintirile nă
în noi câte un Don Quisote şi câte un Sancho Pansa, vală. Sunt ca un stejar bătrân şi muşchios, care, dacă-şi
şi chiar şi când ne convinge Sancho, trebue să ne în scutură şi el crengile, trezeşte îndată stolurile de pa
chinăm în faţa lui Don Quixote... Dar destul cu pa- seri cântăreţe, ce-şi aveau cuibul întrânsul. Cântecul
palavrele! Să mergem la doamna de Gabry pentru o paserilor mele din norocire e bătrân, ca lumea, şi nu
afacere, care întrece mersul obicinuit al vieţii. mă mai poate încântă, decât pe mine.
