Page 16 - 1913-51

Nr. 51. C O S I N Z E A N A Pag. 759.

cu toate că eră cam de cincizeci şi cinci de primăveri, tr’o cutie deschisă. Peste haina-i de muselina albă, în­
luă de nevastă o femeie tânără, care desemnă apoi îm­ creţită pe trup, purtâ o eşarpă de caşmir, iar de sub
preună cu dânsul hărţi geografice, şi muri în lehuzie, rochie se iviâ sfios vârful unei ghete mohorâte... Să
după ce-i dăruise o fetiţă. In scurta ei boală numai nu zimbeşti doamnă, aşa erâ moda pe atunci, şi nu
mama a îngrijit-o, şi tot dânsa a purtat seamă, să nu ştiu zău dacă poţi găsi atâta simplitate, vioiciune, a-
ducă lipsă copila. Pe copilă o chema Clementina. tâta farmec şi bunăcuviinţă la cea de azi.
„Dela moartea şi dela naşterea aceasta datează „Domnul de Lessay ne spuse apoi, că a între­
legăturile familiei mele cu domnul de Lessay. Cum prins publicarea unui atlas istoric, că de aceea s’a în­
tocmai atunci mă ridicam din vârsta copilăriei, eram tors la Paris, şi că s’ar simţi foarte fericit, dacă ar
cam confuz şi întunecat; pierdusem darul acela ferme­ puteâ locui iarăş în apartamentul său de odinioară.
cător de a vedeâ şi a simţi, lucrurile şi întâmplările Tata întrebă pe domnişoara de Lessay: simte-se feri­
nu-mi mai pricinuiau surprizele acelea minunate, cari cită, c’a venit în capitală. Răspunsul fu un zimbet, ce-i
încântă aşa de luminos frageda vârstă a copilăriei. înflori îndată pe buze. Şi zimbiâ tereştrilor deschise
Astfel nu-mi mai aduc aminte de vremile, cari au ur­ spre grădina înverzită şi plină de lumină; zimbiâ lui
mat după naşterea Clementinei. Ştiu numai, că la câ­ Marius meditând între ruinele Cartaginei pe cadranul
teva luni după asta a trebuit să îndur o nenorocire ciasornicului ; zimbiâ bătrânelor fotele de catifea gal-
aşa de mare, încât şi astăzi mi se strânge inima, când bină şi bietului student, care nu îndrăzniâ să-şi ridice
mă gândesc la clipele acelea: a murit mama, sărmana. ochii spre dânsa! Din ziua aceasta începu să-mi fie
O linişte adâncă, un frig pătrunzător, o umbră largă dragă Clementina!
ne învăluiră de-odată casa. „Dar iată-ne în Rue de Sèvres. îndată o să vă
„Mă cuprinse un fel de amorţire. Tata mă dete vedem ferestrile. De povestit nu ştiu povesti, doamnă.
la liceu, şi abia cu greu mă putui desbărâ de toro­ Dac’aş fi silit să scriu un roman, n’aş puteâ face de­
peala în care căzusem. cât o caricatură. Povestea asta am pregătit-o vreme
„Prost nu prea eram eu cu toate acestea. Profe­ aşa de îndelungată, şi când colo n’o pot spune decât
sorii mă putură învăţă, aproape tot ce voiau, adecă în câteva cuvinte. Căci în suflet este totdeauna o anu­
puţină grecească şi latinească. N’am avut legături de­ mită gingăşie, un anumit farmec, pe cari un moşneag
cât cu cei din vechime. Invăţai astfel, să stimez pe numai le-ar răni, dacă s’ar întinde pe larg asupra sen­
Miltiade şi să admir pe Temistocle. Cu Quintus Fabius timentelor iubirii. Să trecem niţel pe bulevardul acesta
mă împrietinii foarte bine, întrucât mă puteam împrie- tivit de mănăstiri. Povestirea mea nu mai ţine, decât
tini cu un consul aşa de mare. Mândru de aceste prie­ până la clopotniţa de colea.
tinii înalte, nici nu-mi mai plecai ochii asupra Clemen­ „Domnul de Lessay, aflând că tocmai termin
tinei şi tatălui său, cari altfel într’o bună zi plecară în cursurile delà Ecole des Chartes, mă crezu vrednic de
Normandia, fără ca eu să binevoiesc a-mi strică pacea a colaborâ la atlasul său istoric. Erâ vorba să determi­
cu gândul întoarcerii lor. năm într’un şir întreg de hărţi, „vicititudinile imperii­
„De întors, totuş se întoarseră, doamnă! înrâuriri lor“, vorba moşneagului, dela Noe până la Carol cel
cereşti, energii ale naturii, voi puteri misterioase cari Mare. Domnul de Lessay înmagazinase în creer toate
răspândiţi asupra oamenilor darul de a iubi, voi ştiţi rătăcirile veacului al XVIII-lea, în materie de antichi­
cum am revăzut pe Clementina! Cât au sosit au şi tăţi. Eu mă ţineam în istorie, de şcoala novatorilor, şi
venit la noi! Domnul de Lessay nu mai purtă perucă. atunci eram la vârsta, când nu poţi fi deloc făţarnic.
Cum erâ pleşuv, abia cu câteva şuviţe cărunte pe tâm- Felul cum înţelegeâ sau mai bine zis cum nu înţelegeâ
plele-i roşietice, îţi făceâ impresia unui bătrân destul bătrânul istoria, încăpăţinarea sa de a vedeâ în anti­
de tare încă. Fiinţa aceea divină însă, care străluciâ chitatea primitivă domnitori ambiţioşi, prelaţi făţarnici
la braţul lui şi a cărei prezenţă umpleâ de lumină ve­ şi lacomi, cetăţeni virtuoşi, poeţi filosofi şi alte perso­
stejitul nostru salon, nu erâ nici un fel de arătare: erâ naje, cari n’au existat decât în romanele lui Marmontel,
Clementina. Adevăr grăiesc doamnă: ochii ei albaştri, mă făceâ grozav de nefericit şi-mi aduceâ la început
ochii ei ca vioreaua, păreau ceva supranatural. Şi nici o mulţime de obiecţiuni pe buze, cari erau fără în­
astăzi încă nu-mi pot închipui, că cele două minuni de doială foarte raţionale, dar cu desăvârşire inutile şi
lumină să fi îndurat loviturile vieţii şi chinurile morţii. câte-odată primejdioase chiar. Căci domnul de Lessay
„Se zăpăci niţel, când salută pe tata, căci nu-1 îşi ieşiâ foarte uşor din sărite, iar Clementina prea erâ
cunoscuse până atunci. Obrajii îi erau rumeniori, iar frumoasă. Intre dânsa şi el petreceam clipe de tortură,
gura-i întredeschisă zimbiâ cu zimbetul acela, care te dar totodată şi de fericire. Iubiam şi iubirea mă făcîi de­
face să te gândeşti la nemărginire, fără îndoială fiindcă stul de laş, ca să-i admit tot ce pretindeâ el referitor la
nu dovedeşte nici un gând lămurit şi nu exprimă de­ înfăţişarea istorică şi politică a acestui pământ din ţârna
cât bucuria de-a trăi şi fericirea de-a fi frumoasă. căruia trebuiâ, să înflorească mai târziu Clementina.
Şi-i străluciau obrăjorii şi guriţa şi ochii şi fruntea sub — urmează —
pălăriuţa trandafirie, de-ai fi crezut că-i un giuvaer în-