Page 13 - 1922-03

crâpă odată ochii, leneşă, se uită înebuniţi porniră vitele la apă; — când arde vre-o casă — ceva —
cu filozofie la om, şi se covrigi cu apa, ieşi din matcă şi o tuli spre de teama vitelor, vitele de atunci
capu în piept şi cu o labă pe o foc să-l stângă, focul se făcu vâl- beau apă multă de teama lupilor.
ureche, se puse să doarmă! vătaie şi la plop să-l ardă, plopul Singuri lupii de frica arcului nu
— Nici tu? întrebă omul. cu frunzele măciucă de ce-i veneau prea se dau la vite; dar arcul o-
— Iartă-mă stăpâne, îi răspunse pe capul lui, lasă toporul... moară lupii de frica şoarecilor. Şoa­
pisica ridicând silită capul, mi-o — Vai de noi, gemu pădurea, recele roade şi arcul şi tolba de
dat stăpânica nişte lăptiuc, şi amu şi un scâncit de frunze infiorat, se săgeţi şi toate cele de prin casă,
mi-e greu să-mi stric stomahu cu întinse dela copac la copac. de frica mâţei. Asta, însă, umblă
carne de şoarece. Ce a fost cu celelalte, nu ştiu, moartă după şoareci de frica câ­
— Aşaa, tu şireată şi hoaţă ce dar ci-că omul, când a mai avut nelui, cânele, însă, vecinie dă la ea
eşti. Te linguşeşti atâta cât ţi-e toporul odată în mână, nu s-a mai şi o hămăieşte: La şoareci! La
foame, şi dacă te saturi, apoi pot oprit: brazii şi plopii cei înalţi şi şoareci! Ai prins şoareci? Iar măţa
şoarecii să-mi roadă şi urechile... trufaşi, stejarii cei falnici şi groşi, cu coama sbârlită, fuge şi îl scuipă
la stai că ţi-o fac eu ţie... toţi au căzut şi cad până azi, sub şi nu scapă de el decât undeva
De mult ci-că Bălan de afară, loviturile ascuţite ale toporului, iar sus, mulţămită' că vecinie îşi face
avea mare pică pe Cotruţanca de copacii foşnesc, gem, dar, ci-că, de datoria şi că omul n-o mai amuţă
mâţă, că ea tot la căldură şi bine atunci nu se împotrivesc de teama cu cânele şi poate trăi şi ea ca
şade, pe când el, nu se mai mân- focului; focul arde fără milă lemnul înainte, ca o cuconiţă.
tuia de ploi, de frig şi de gunoaie, de teama apei; apa stânge focul, ----------- o □ o------------
apărând averea stăpână-său. Acum,
se săturase şi nu aştepta de cât
prilejul să se răzbune pe duduca
din cotruţă.
Şi iată şi omul:
„Măi Bălane! Măi Bălane!, ia
vin la tata să-ţi spuie o vorbă.
Te ştiu, te simt, te preamăresc, scăntee!...
Cânele se uita la el plecând
când o ureche, când alta, şi aştep­ Tu te-ai aprins în soare, umplând nemărginirea
tând cu grijă ce aré să audă. De raze, de căldură, incendiind tăria...
Şi omul îi spuse toată pética, Atâta ţi-e de mare şi sacră strălucirea
adăugând: „mâţa nu vreâ să mânce Încât orbim spre tine de ne nălţăm privirea...
De-acolo, din înaltul de nimeni măsurat,
şoarecul; şoarecul nu vreâ să roadă
Tu darnic verşi pe ţarini viaţa, rodnicia^
arcul; arcul, nu vreâ să omoare lup- Şi florile te-aşteaptâ cu ochiul însetat...
chii; lupchii nu vor să mânânce
turmele; ciobanii nu vor să lase Te ştiu, te simt şi mă nfior, scânteel...
vitele să sece iazul; apa nu vreâ
In lava ce se zbate şi clocote şi geme
să stingă focul; focul nu vreâ să
Mai jos de unde ncepe a fi Necunoscutul,
ardă plopul; şi plopul nu vreâ să-mi In adâncimi ascunse, de-atât amar de vreme
deie toporul. Nu mi-i puteâ tu face Tot tu, scăntee sacră, tot tu eşti începutul...!
un bine să-i dai o câlţâială afuri­
sitei de pisice?.. Cum sfredelesc pământul şi cum s azvârl spre soare
Torentele de lavă, încrucişând în drum
— D’apoi, de ce nu mi-ai spus
Cu ploaia de lumină l...
stăpâne de mult, că de când îi port Ce săbii lucitoarei...
eu Sâmbetele şarlatancei!, — şi fuga In timp ce se ’nfioară Apusul, Răsăritul,
la pisică în casă: la amu Coniţă să te Cu ochiul lui albastru le-admiră infinitul...
judec eu, după ce mâncaşi, ce mai
Te ştiu, te simt şi sângerez, scânteel...
bunătăţi sunt prin casă, apoi îmi
superi şi stăpânii? Mâţa însă, ca Tu te-ai născut în mine şi mite-aprinzi în sânge,
să-şi păzească pielea, fuga după De flacără mi-s ochii şi buzele de jar,
şoricel, şoarecele neavând încotro, Hlamida ta de pată în jurul meu se strânge,
tuşti! la arc, şi se bagă în tolbă, Şi toate ale mele din tine mi-se par...
săgeţile şi arcu înfricoşaţi, se şi rân-
Naintea Ta, Părinte, în pulbere m aştern,
duiră pe uşă şi în linie de bătaie Prin Tine mă simt frate cu soarele etern...
• sbughiră spre pădure, lupii de
VASILE AL-GEORGE.
groază, fuga — la turme, ciobanii ----------- o □ o-------------