Page 10 - 1922-06

Pag. 100. C O S I N Z E A N A Nr. 6._

un strai albastru închis, aşeză rând să o aibă, plosca pe care i-a dat-o Oamenii în halaturi negre înce­
pe rând ploscile Rozincăi, ce stăteau Rozinca!... Ce are boeru cu ea, ce pură să vorbească. Mai întâi unul,
acolo mai frumos, decât în orice se tot uită la ea, când el i-a spus, apoi altul şi iar altul, mişcându-şi
vitrină înfiripată de mână măiastră. că nu e de vânzare ? Acasă aveau braţele prin aer. Mitru nu praâ în­
El însuşi se aşeză lângă ele, îşi puse doar atâtea de aur şi de argint, ce ţelegea din toate acestea nimica;
ploşca lui, ca pe un copil cuminte, le trebuiâ lor plosca aia de lemn, văzu numai că într’o clipă se făcu
în faţă, ca să-i fie mai aproape şi singura lui podoabă, singurul ei dar, tăcere şi omul de după cruce se
o privi ca pe o comoară aşteptân- pe care i-l-a făcut cândva? sculă şi ceti ceva cu glas tare. Auzi
du-şi muşteriii. Nu-1 mai ţineau răbdările. Vroia numai câte-o vorbă răsleţită: „Crimă... _
Şi lumea se aduna şi cumpăra s’o aibă acum, îndată, s’o privească, lovituri... moarte...“ — apoi un nume
cu lăcomie. Ploscile se împuţinau s’o strângă la piept, ca pe Rozinca de locotenent şi la sfârşit încă ceva,
una câte una şi cu cât ele dispăreau lui în seara aceea, când i-a dat-o ce răsuna pustiu, grozav, ca ţărâna
de pe laiţa albastră, cu atât plosca cu mânuţele ei albe. ce se prăvăleşte pe sicriu: „Muncă
lui Mitru se făceâ tot mai frumoasă, Se apropie de ofiţer şi căută să silnică!..“ *
tot mai minunată, cu floricelele, cu apuce plosca, dar acesta se dădu * *
frunzele, cu ramurile ei, în care Ro- în lături şi se răsti: Şi-l duseră.
zinca şi-a zugrăvit par’că sufleţelul — Stai golane! Ţi-e teamă, că Când poarta mare a închisorii
ei curat şi gingaş. Şi credeţi, că ţi-o fur?... se trânti după el, Mitru simţi că în­
plosca lui n’aveâ muşterii? Erau’câţi cepe moartea vie. Moartea, căci ce
Mitru amuţi. — Nu ştia ce să
pofteşti! Dar aia eră plosca lui, mai este omul fără darul cel mai
plosca pe care i-a dat-o Rozinca şi facă. — Va să zică plosca se duceâ? scump al firii, fără libertate? Un
să i se fi adunat toţi banii din târg Se duceâ să fie pusă undeva între vultur fără aripi; o scântee fără:
şi tot n’ar fi dat-o nimănui pe lu­ oglinzi şi mătăsuri, — iar pe el, pe viaţă!
mea aceasta 1 el să-l lase cu mâinile goale!... Şi
deodată îşi aminti vocea blândă a In hainele cenuşii, cu ciocanele
Când pe laiţă mai rămăseseră Rozincei: „Ţine Mitrule, să-ţi fie de în mână, se coborâ zilnic în inima
numai vr’o trei-patru plosci, Mitru ziua ta!“ Şi mai cearcă înc’odată pământului şi într’un colţ singuratic
se pomeni în faţă-i cu un ofiţer svelt după ploscă, dar primi un ghiont de ocnă, despica lovitură cu lovi­
şi cu o femee tânără, ascunsă în în piept şi o vorbă urîtă, pe care tură stâncile albe cu braţele lui de
blănuri de culoarea roibului. Abiâ n’o mai auzi de pe întregul. Drept fer. Muncea din greu. Trăiâ numai
avù timp să-şi arunce privirea spre răspuns, o hârtie albăstrue flutură, ca să muncească şi munceâ numai
valurile de scântei, ce se desprin­ ca să trăiască crud, cât mai crud,
aruncată din mâna ofiţerului la pi­
deau de pe nasturi şi galoane, când cioarele lui Mitru. în blestemul ce zăceâ de-asupra lui
mâna subţirică şi strânsă într’o piele ca stâncile de sare ale ocnei.
albă de căprioară a femeei, se în­ Îşi dădu căciula pe ceafă, închise Dar când ai o moară şi nu mai
tinse spre plosca lui Mitru. O voce o clipă ochii şi văzu odăiţa scundă, e nimic de macinat, la ce bun să *■
ca de copil răsună de sub blănuri: focu’n vatra, Rozinca lângă el: „Ţine
Mitrule, să-ţi fie de ziua ta!...“ se mai învârtească roata? Nu opreşti
— Ah, Bébé: uite, comme c’est mai bine moara?
gentil! Sângele îi svâcnea în tâmple:
înaintea ochilor i se făcu ceaţă şi Şi când Mitru obosit de moarte
Şi Bébé, ca băgat între scân­ din toată lumea ce se adunase îm­ se aşeză pe o stâncă, îşi privea munca
duri, se plecă ţeapăn şi-i ridică, fără prejur nu vedea decât o ploscă şi cu ochi şterşi, în jurul cărora se a-
nici o vorbă plosca. şează două cearcăne mari şi negre.
o mână osoasă cu un inel, pe care
— Cucoane, aia nu-i de vânzare ! un ochiu sclipeâ ca un diavol. Uneltele-i zăceau la picioare. Cioca­
— se grăbi să-i spue el, dar ofiţe­ nul aveâ un bot turtit, celalalt mai
Mitru îşi perdu firea. Strânse din
rul, ce stăteâ cu spatele spre Mitru pumni şi ca o vijelie se repezi spre lung şi ascuţit. O lovitură cu el în
nici nu clipise la vorbele lui. tâmple şi totul s’ar fi sfârşit: ar fi
ofiţer... şi isbi!...
Şi cât timp ei învârteau plosca Plosca căzu pe jos, dar Mitru nu iarăşi liber: — Atât i-a mai rămas: AT-
pe toate feţele, şi cât timp cucoana mai avu timp să şi-o ridice, căci fu viaţa. Da, îi erâ lăsată drept chin,
se mirâ tot mai gureşe, pe Mitru îl apucat din toate părţile. drept suferinţă; dar viaţa, viaţa asta
apăsă ceva nedesluşit la inimă. .Un * erâ a lui, a lui singură şi puteâ să
neastâmpăr îi coprinse toată firea şi * * facă cu ea orice ar fi voit: erâ stă­
văzându-şi plosca în mâini străine, Cu zile în urmă, Mitru se afla pân. — Şi ca scos din minţi se re­
nu-1 lăsa inima să şază mai departe: cu căciula în mână într’o sală mare, pezi la ciocan... Dar Rozinca?... Satul
se sculă, se apropie de ofiţer şi-i în faţa unor oameni cu înfăţişeri se­ lui... Oltul... căsuţa scundă cu stu­
mai spuse înc’odată: rioase şi îmbrăcaţi în halaturi negre ful putrezit?...
de păreau nişte cioclii. Pe masa cea Şi zilele următoare se întâmplă
— Cucoane, aia nu-i de vânzare !
mai ridicată dintre acelea, care se o schimbare în inima lui Mitru. Lu­
Dar coniţa nu ştiu ce-i şopti o- întindeau acolo în şir, ca nişte lăzi cra mai voios, varbeâ mai mult şi
fiţerului la ureche, căci uitându-se boite, stăteâ o cruce, ca la biserică. de ai fi ştiut ce anume cocea în
la Mitru peste umeri, îi răspunse plic­ După o rampă din mijlocul sălii, mintea lui desigur, că nu te-ai fi mi­
tisit :
şedeâ lume multă, bărbaţi şi femei, rat deloc. — In timpul nopţilor lungi
— Las’ băete, că-ţi dau golo­ ce-1 priveau cu ochii mari ca la o de iarnă, când ceialalţi prohodiţi ai
gani, nu glumă! comedie pe Mitru, care stăteâ acolo vieţii dormeau în jurul său, Mitru
Par’că de asta îi ardeà acù lui numai cu trupul, căci cu sufletul erâ stăteâ deştept. Sufletu-i rodea un
Mitru, să-şi vânză el plosca ! Mai dus departe, peste dealuri şi văi gând, gura îi şopteâ mereu acelaş
bine ar fi dat căruţa şi boii şi tot, într’o căsuţă scundă şi cu stuful pu­ cuvânt: fuga! Fuga din ocnă! Şi tot
tot ce aveâ la sine, numai plosca trezit... cugetând şi frământându-se, somnul