Page 11 - 1922-06

N r . 6 . C O S I N Z E A N A Pag. 101.

fDomniţa...

Stă Domniţa sprâncenată
/tm e/.
La fereastra dinspre drum
• Stau drepţi în lună plopii din ogradă, Şi din bucla-i resfirată
Oraşu-i mort. Ard stelele cu pară. Iese-o undă •de parfum...
Se-aprinde ’n colt o vâjăire rară Iar din cadru ce-o cuprinde
Lăsând pustiu şi noapte iar pe stradă.
între florile (jin glastră,
Eu singur cu frumoasa mea povară, Ochii-i pleacă să colinde
Cu ochii daţi imaginilor pradă, Pâri la zarea cea albastră...
Pierdut în dulcea ritmurilor sfadă
Tot mai veghiez... şi cât va fi de-aseară! Şi oftează greu, Domniţa,
Gându 'n drum să nu-i rămâe,
Tresar... pe-o clipă ’n clinchet de căpestre Apucând încet cosiţa
Mi s’a părut c’aud bătăi la scară Visătoare şi-o mângâe...
Si-un vuet ca un murmur de orhestre... Şi aşteaptă, şi priveşte
y
Calea zărilor — pustie -
Dar nimeni nu-i: bătrânii merg la geamuri
Fac planuri pentru dalba primăvară Pe când luna 'nvălueşte
Clătind pe vânt înmugurite ramuri!... Valea ’n pulbere-aur ie...
T. MURĂŞANU. CONST. CRIŞAN

începea să-l amorţească cu înc&tul care Mitru aveă să-şi recâştige li­ în ocnă e grea, ziua lungă şi omul
şi aripile visului îl scoborau în că­ bertatea. cu puteri mărginite, aşa cum dă Dum­
suţa scundă, ca ’n seara aceea, cu Clopotul de seară răsună sub nezeu...
focul aprins în vatră. Şi Rozinca îl bolta ascuţită a ocnei şi ca o turmă — Scoală mă neică! şi-l împinse
întâmpină în prag; eră slabă şi gal­ binişor cu piciorul.
de oi blânde, osândiţii se adunau
benă sărăcuţa şi-l întrebă tristă, că spre aceeaşi eşire. Când ajunseră Dar Mitru ştia ce face. De acum
unde a fost atâta vreme?... Şi se sus, pe pământ, întunericul coprinse au mai rămas numai ei doi singuri
aşezară iar lângă vatră ca atunci, totul d imprejur. Viscolul huiă ca un în curte; împrejur eră întunerec, peste
tăcuţi, mână n mână; dar plosca nu blestem. ziduri libertatea, în faţa Iui un bă­
mai eră nicăiri; — şi în locul ce­ trân, zăpada asta, care amorţeşte
lorlalte plosci, erau cruci, multe, ca Ca să ajungi delà gura ocnei la orice sgomot... Şi se sculă încet, în­
acelea de pe masa judecătorului... închisoare, trebuiă să treci prin cur­ cet, cu un oftat înăbuşit. Când fu
tea împrejmuită cu ziduri mari de
* iarăş în picioare, ca un fulger apucă
* * piatră. Drumul eră scurt şi trei-patru
arma miliţianului şi o svârli departe
miliţieni erau îndeajuns ca să pă­
Ziua următoare se făcu aşa cum în zăpadă. Eră rândul bătrânului...
zească urgisiţii, ce eşeau de sub pă­
o dorise Mitru. Crivăţul vâjăia prin­ Ce să facă cu el? — Dacă ar fi
tre zidurile închisorii şi un cer plum­ mânt. strigat?... Şi săracul moş înţelese,
buriu împrăştia cu furie zăpada, ce In seara aceea ocnaşii treceau că totul ar fi de geaba; mic şi gâr­
năpădi cu încetul lăcaşul de ispăşire tăcuţi şi ^înghesuiţi prin bătaia cri­ bovit stătea mut în faţa lui, ca în
şi groază. văţului. In lumina fumurie a două- faţa unui stejar. Lui Mitru i se făcu
Şi inima lui Mitru i-se răsfrângeâ trei felinare se mişcau pâlcuri, pâl­ milă; nu ştia ce să facă... împrejurul
pe faţă. Toţi care l-ar fi privit în curi dintre ei şi gârboviţi şi înde­ lui văsduhul eră negru, odată peste
ziua aceea, ar fi putut să vază, că saţi în sdrenţele lor cenuşii, păreau ziduri, nimeni nu l-ar fi putut prinde;
în sinea lui s’a petrecut ceva. Nu norodul înviat al vre-unui cimitir, şi se repezi într’o goană nebună spre
mai era Mitru acela, care cu două pe care viscolul i-a alungat din cripte zidul din apropiere. Intr’un colţ ştia,
trei lovituri mişcă stâncile din loc, şi sicrii. că sunt nişte bârne, se aruncă într’a-
nu mai eră Mitru, care din zori până’n Mitru păşeă la urmă de tot. In colo, propti una din ele de zid şi ca
amurg munceâ întruna cu faţa ne­ spatele lui un singur paznic bătrân un şarpe se ridică pe creasta zidului.
mişcată. In răstimpuri se opreâ, îşi îl urma băgat în şubă, de nu se mai In urmă-i se făcu sgomot. Prin
ştergeâ sudoarea de pe frunte ţin- vedea nimic dintr’însul. Mitru mer­ viforniţa iernii răsunau strigăte înă­
tindu-şi privirea în stâncile de sare, gea tot mai încet, tot mai greu. buşite, şi Mitru zări prin curte două-
pe care se întindeau făşii lungi, ca Bătrânul îl zoreâ şi ca răspuns, el trei lumini, ce se mişcau, ca nişte
trase de mână de om. Din când în se opri pe Ioc. Când ceata se des­ licurici apropiindu-se în grabă de
când un svon de zâmbet îi răsfăţa părţi de-abinele de ei, Mitru căzii zidul pe care stătea el.
ochii; în faţa lor pluteau icoane de de-odată la pământ. Miliţianul stătea Zidul eră înalt, dar Mitru nu mai
departe, imagini şterse, dar care se tăcut lângă el; nu e pentru întâia ştia de nimic; de pe creasta pe care
întrupau cu cât se apropiâ clipa, în dată, că vede el aşa ceva: munca stătea pitit se prăvăli în troianul de