Page 12 - 1922-06
P. 12
Pag. 102. C O S I N Z E A N A Nr. 6.
jos şi plin de zăpadă se ridică în
picioare şi căută să se repeadă în £Dorina.
noaptea neagră, care ascundea în
sine libertatea. Dar nu făcu trei paşi Piept şi mâni ca de zăpadă,
şi cu un gemet surd căzu iar la pă Ochi, luceferi ca ’n poveste.
mânt. Încercă iarăşi şi iarăşi, dar Si ce bine toate-i şade
glezna sclintită a piciorului îl trăgea Când zâmbeşte.
ca o piatră de moară la pământ.
Picioruşe mititele,
Zăcea acolo frânt şi neputincios. Obraji rumeni, fruntea lată; -
Acum putea să fugă, nu mai erau Par car vtea mereu să fie
nici ziduri, nici gratii de fer. Zarea Sărutată.
era fără margini, satul lui acolo, peste
dealuri. Ar fi fugit ziua şr noaptea Când la horă ea se duce, mică ^urmă de tristeţe de pe faţa
şi sleit de oboseală s’ar fi dus drept La joc toţi o iau îndată. mea. In locu i să lase seninătate şi
la Rozinca, s’ar fi trântit în faţa ve- Nu-i ca dânsa mai plăcută zimbet, după cum pline de zimbet
trii cu focul aprins, şi Rozinca l-ar Altă fată.
sunt zilele de primăvară.
fi îngrijit, l-ar fi hrănit, i-ar fi dat
Iar când seara caden vale, , Şi atunci voiu zice: Slavă Ţie,
să bea din ploscă....-da, din ploscă!.. Spre fântână pe la cină, Doamne, c’ai dăruit odată cu învie
Rozinca! — Rozinca lui!...
Vin flăcăi să vadă-o fată rea naturii viaţă şi sufletului meu
Şi pe creasta zidului, ce era nu Gospodină. pribeag.
mai la trei paşi, apărură felinare. Golu-mi sufletesc de-acuma —
Cum naş merge şi — eu pe-acolo
Mitru ca un leu făcu încă o ultimă - ştiu — se va umplea de frumseţile
opintire şi cu chiu şi vai se mişcă Dacă-mi place, — bat-o vina, — ce le dă natura.
târâşi cu genunchii pe zăpadă. In Când nu-i alta mai frumoasă Şi culegând viorea după viorea,
Ca Dorina.
urmă-i răsunară strigăte; Mitru se le voiu aşeză ’n mănunchiu şi voiu
târî tot înainte, tot înainte... GEORGE PONETT1. fi fericită când tot de lângă „crucea
Grivăţul vâjâia cu urgie, strigă din padină“ voiu privi în zări de
tele în urma-i se făceau tot mai slabe, părtate, în nemărginirea albastră a
luminile tot mai mici şi când totul cerului.
părea că s’a sfârşit... pe ziduri ră Iar în clipa când soarele cu ul
sunară detunături, două... trei... pa-, timele lui raze îl face roşu ca flăcă
tru... Şi Mitru tresări de vre-o câ rile de foc şi violet ca viorelele,
teva ori, se prăbuşi cu peptul în atunci cu fruntea răzimată ’n palmă,
zăpadă şi rămase ţeapăn, mânile-i cu privirile pierdute şi cu gândul în
înfipte în troian se încleştau încet, alte lumi — în lumea basmelor —
încet, — pe gât se prelingea un şu îmi uit cu totul de neajunsurile rea
voi de sânge cald, din care viaţa lităţii şi aş dori să fiu o părticică
aburea perzându-se printre fulgi... cât de mică din nemărginitul albastru,
* ca să fiu scăldată ’n sclipirile de
* * flăcări roşii şi violete ale asfinţitului...
In seara zilei următoare poarta Aşa visez... Şi pierdută ’n visări,
închisorii se deschise largă. Dintre nu observ că seara se lasă şi razele
ziduri eşeâ un car cu boi, ce ducea se duc, ci mă simt furată de sunetul
o ladă lungă mâzgălită cu o cruce; unei melodii duioase, a unei doine
după el un preot, un om cu o sapă Când vine primăvara... tremurătoare şi cum o ascult, aş vrea
pe umăr şi încă unul cu o şubâ mare în sfârşit iată câmpul scăpat de să fiu un mândru ciobănaş şi să cânt
de părea o stafie. şi eu o doină tristă. Ba nu! Nu
mantia albă şi grea, iată zilele mai
Poarta se închise din nou. lungi şi senine! Şi iată şi amurguri tristă, o doină plină de viaţă, căci
Mitru era liber!... pline de farmec şi de poezie, care-ţi viaţa sufletului vine odată cu primă
vara şi cu tremurul doinelor de pe
umplu sufletul de dor, de un dor
nebun de viaţă frumoasă şi liniştită, ’nserat.
Doina par’că o aud tot mai a-
la fel cu liniştea serilor dragi de proape şi încep s’o cânt şi eu, căci
primăvară, care soseşte pe zi ce o cunosc.
trece, şi care ne îmbrăţişează şi ne Deodată tac. Dar nici nu mai
trimite mângâieri pe dulcile adieri aud nimic. Pe semne, eu cântam sin
ale vântului.
gură şi se părea că mai cântă cineva.
O, sunt atât de fericită, cum —
poate — n’am fost niciodată! Dar e târziu. Soarele a scăpătat
de mult după o muche, iar luna în
Stau dup’amiezi întregi lângă cepe să se ivească şi ea, blândă şi
„crucea din padină“, lăsând adierile tremurătoare.
vântului să mă mângâie, să-mi des- Mă depărtez de locul, ce mi-e
mierde fruntea şi să-mi şteargă ur atât de drag, cu sufletul încărcat de
mele adânci ale atâtor zile triste. visuri şi de impresii şi-mi zic eu
Ochii să mi-i spele şi să-i lase însumi: Visează suflete, visează, căci
senini ca zilele acestea frumoase de ¿cum ţi-e vremea. D. D.
