Page 7 - 1922-06

Şi de-odată Andrei îşi aruncă menii din satul lui! îi era ruşine
JieioFul de lemn. o privire grea, desnădăjduită asu­ ca şi când ar fi făcut ceva grozav
ION AGÂRBICEANU - 5 - pra piciorului de lemn. Cum se în- de ruşinos ! îi eră teamă şi tremură
torceâ el acasă ! îşi uită toate gân­ încet ca si când ar fi fost un cri-
* »
Andrei gemu' încet, se retrase durile de mai înainte şi îşi simţi minai! Ii eră mai ales greu de sine
iarăşi în colţul vagonului, şi-şi po­ numai cumplita lui nenorocire! Ce însuşi, atât de greu încât ar fi voit
runci să nu se mai gândească la n’ar da el acum să se întoarcă în­ să se deschidă pământul şi să-l
nimic. ,- treg, nevătămat ! Şi privi ca Ia un înghită, până când încă nu-1 va fi
Dar ţinuturile erau tot mai cu­ neîmpăcat duşman la lemşul prins luat nime în seamă!
noscute! Iată lanurile de grâu din în arcuri de nichel şi în şurube, Ca într’o fulgerare îşi aduse a-
hotarul Răchitei, sat vecin cu al lui, care-i întregeâ piciorul lui stâng. minte de ceea ce a fost el în sa­
grele, puternice cu spicul în floare, Trenul şueră şi el văzîi că se tul acesta: bărbat voinic, bărbat
lată eclegia popii din Răchita, în frumos, care nu şi-a plecat capul
•care, într’un an, a muncit şi el „în apropie de gara dela ei din sat. O înaintea nimănui. Om cu carte, frun­
parte“. Ce porumb negru şi mustos tuse cu răsunete adânci îl cuprinse taş între fruntaşii satului, care nu
are popa şi anul acesta! lată coasta în vreme ce-şi adună bagajele. Doi odată s’a pus în poară cu notarul,
soldaţi îi ajutară să şi le coboare.
Cornului şi turmele de oi! Ce de Dacă n’ar fi nici un om la gară! cu jandarmii! Om cinstit de toată
oi, Dumnezeule! De unde vor fi Dar abia îşi aruncă ochii prin geam, lumea pentru sufletul lui drept şi
adunat Răchitenii atâtea? Iată. jos şi, desnădăjduit, văzîi că sunt oa­ voinţa dârză, om căruia îi dai bi­
în vale, cirezile de vite! neţe cu plăcere şi bucurie, şi pe
Andrei se ridică încet şi-şi scoase meni destui, femei,, copii. Abea a- care când îl vezi îţi creşte sufletul,
capul prin geam. Crezu că se în- cum îşi aduse aminte că azi eră
Duminecă. „Da, îşi zise Andrei, Du­ deşi nu ţi-e rudenie, dar e o fală
şală: nu ştia în Răchita atâtea vite mineca totdeauna ies mulţi când a satului.
cornute. Dar nu se înşelă! Cunoscu, vin trenurile“. Şi acum stă înţepenit în picio­
văzu desluşit şi adăpătorile din vale. rul lui de lemn, şi nici nu cuteză
Ale Răchitenilor erau! Coborî în silă scările şi se opri să-şi ridice ochii! Iar aceştia care
Andrei, cu tot desgustul şi de- lângă bagajul ce i-1 puseră lângă cască gura la tren sunt tot aceiaşi
scuragiarea ce o simţia faţă de sine şine cei doi tovarăşi. Le mulţumi pe care i-a lăsat acasă acum doi
însuşi, cu toată ura împotriva vieţii, şi rămase cu ochii în pământ. ani. Nici unul dintre ei n’are un
nu mai avea linişte în colţul lui de — Eşti din satul ăsta, ori mergi picior de lemn. Şi femeile râd, şi
vagon. Neastâmpărul, furnicarea ce-i mai departe? îl întrebă unul din copiii se hârjonesc, ca şi când ni­
trecea prin întreg trupul, creştea cu soldaţi. mic nu s’ar fi schimbat în lume.
cât se apropiâ de satul lui. Locu­ — Da, sunt de-aici!“ răspunse Andrei, întunecat, oftă din a-
rile cunoscute, tot mai cunoscute, Andrei cu silă, fără să-şi ridice pri­ dânc şi răzimându-se în băţ, în­
îi legau privirile lui aizătoare, se virile din pământ. cercă să-şi ridice bagajele.
uită la ele neclintit, cercetător, şi — Atunci ţi-e uşor, satul e nu­
de-odată răsuflarea i se opri: ză­ mai la o zvârlitură de băţ. Rămâi IV.
rise în depărtări ogorul lui din Câ- cu bine ! Trenul şueră prelung, se urni
nepişti, şi în ogor se zăreau două — Cu bine! răspunse Andrei şi greoiu, câţi-va soldaţi care se da-
vite albe, şi un băieţaş răzimat de se uită cu părere de rău în urma seră jos, alergau să-l prindă, alţii
bâtă în urma lor... O duioşie caldă străinului. Ce bine eră să nu se fi mai stăteau încă la poveşti. Şi câ­
îi umplu sufletul şi el îşi simţi ochii întors! Atingând mai întâi pămân­ teva secunde, ţişniră şi de ici, şi
umezi. Nu-şi luâ ochii dela cele tul satului său, Andrei îşi simţi a- de colo din mulţime şi fugind, se
două vite albe şi dela băiat, până dânc nenorocirea! Niciodată nu s’a avântau pe scările vagoanelor. îna­
ce ele dispărură în urma trenului. gândit că-i va fi aşa de greu să intea gării lumea se învălmăşi; în
„Va fi Ionică cu boii!“ îşi zise el calce cu piciorul lui de lemn pă­ jurul lui Andrei se făcuse o roată
încet, abea şoptit. mântul natal, să intre aşa între oa­ mare de capete.