Page 9 - 1922-08

PAGINI P

ţieioFul de lemn. runcă o privire pe furiş la odaia grele ce şi-le punea ziua şi noaptea.
Andrei nu veniâ în concediu, veniâ
dinainte unde durmeâ tatăl său. Se
opri lung cu ochii ţintă la uşe, zim­ ca să nu se mai întoarcă. Dar’ ce-i
ION AGÂRBICEANU - 7 - betul de mai înainte se ivi iar pe mai păsa ei acum că va rămânea
faţa lui şi, ca în vis, întrebă cu sfială, lângă ea acest neputincios? Va cu­
V. cu teamă: teză el să-i spună o vorbă rea, îi va
In dimineaţa următoare bunica — Bunică! Aşa-i că am visat? mai arde lui de ceartă în casă? Va
trezi cu greu pe Ionică. Stătea ple­ — Nu, drăguţule, n’ai visat. Ta­ mai putea el s’o supravegheze?
cată de-asupra laviţii pe care durmiâ tăl tău e acolo, doarme. Dar’ nu de-aici isvorîse mai în­
băiatul, îmbătrânită de ieri până azi — Da, ştiu că a venit; dar’ nu-i tâi voia ei bună, scăparea de povara
c’un şir întreg de ani, cu fruntea aşa că... n’are un picior de lemn? aceea uriaşe pe care o purtase în
uscată, cu faţa înegrită, cu ochii traşi Aşa-i că am visat? vremea din urmă, ci dintr’o ciudată
în fundul capului. îndemnă pe băiat Bunica nu-i răspunse. Ionică se legitimare pe care şi-o făcuse în a-
c’o voce seacă, îl mişcă încet, îi şop- frecă la ochi, privi îndurerat prin dâncul sufletului său, îndată ce a
teă la ureche: „Ionică! Măi Ionică! casă, apoi faţa lui de copil, ochii zărit piciorul de lemn al lui Andrei.
Scoală-te, e târziu şi vacile-s flă­ lui, se întristară de moarte; clătin- Stanei i se păreâ că ea nu mai e
mânde !“ du-se eşi din casă. Rămase mut, ca vinovată de nimic! Altceva ar fi
încercând să-l deştepte pe copil un mormânt, până ce eşi cu vacile fost dacă bărbatul i s’ar fi înapoiat
bătrâna eră cuprinsă de-un adânc pe portiţă. întreg şi sănătos din războiu. Atunci
simţemânt de deşertăciune. Ii păreâ De altfel nu avu să aştepte mult. ar fi putut avea mustrări, erâ încre­
că nu mai eră nici un rost să-l scoale Vacile erau mulse, merindea în traistă: dinţată că acele ar fi ros mereu din
pe Ionică şi să-l trimită cu vacile. toate le isprăvi din bună vreme ma- inima sa, nedându-i o clipă de linişte,
Dar’ soarele se înălţase de-o suliţă mă-sa, Stana, care se sculă azi cu deşi a încercat adeseori să se con­
pe cer, vacile mugeau flămânde, şi noaptea în cap. vingă că nu avea pentru ce să se
bătrâna ştiâ bine, că n’are ce face Dacă n’ar fi fost ea, Andrei a- judece.
cu ele acasă. seară s’ar fi culcat necinat. Bunica Dar aşa? Pe cine să fi aşteptat?
Ionică se fereâ prin somn de a- scobâlţise de-odată din puteri şi nu Cui să-i fi păstrat credinţă? Pentru
tingerile bunicii. Deschidea uneori mai era bună de nimic. Şi tot ne­ cine să-şi fi înmormântat tinereţele ?
ochii, pe-o clipă, apoi îi închidea putincios rămase Ionică, sosind, seara Pentru omul ce se întorcea cu un
din nou. târziu cu vacile dela păscut. picior de lemn ? N’ar fi fost o prostie?
Adurmise târziu aseară, ghemuit Singura însufleţită, veselă, bucu­ Iată pentru ce se simţea Stana
şi înfricat pe laviţa lui, după-ce plân­ roasă, gata să slugească pe toată atât de liberă! Scăpase de mustră­
sese ceasuri întregi, alături de bu­ lumea, eră Stana. Ea pregătise, în- rile de conştiinţă: cu purtarea sa,
nică, în întunerecul din tindă. . tr’o aprinsă învolburare de voe bună cu traiul său, n’a greşit împotriva ni­
— Scoală Ionică! Scoală drăgu­ cina, ea punea întrebările, ea erâ mănui. Bine-a făcut că s’a folosit de
ţule!“ îl îndemna mereu bunica, dar gata să ajute la răspunsuri, ea îi tinereţele sale; bine-a făcut că n’a
glasul ei eră azi uscat, porneau cu­ spuse cele dintâi cuvinte de încura­ ascultat de bătrâna!
vintele numai din gât, nu dela inimă, jare lui Andrei. Ea, soacră-sa, bătrâna aceasta rea
şi, pe semne, de aceea nu Ie auziâ „Să mulţumim lui Dumnezeu că ca o vipără, ştiu c’a păţit-o! Cât s’a
Ionică, cum Ie auzea altădată. ai scăpat cu atât! Câţi nu se vor lăudat cu Andrei, cât a ameninţat’o
Ionică deschise ochii tulburi de mai întoarce nici odată, câţi nu vin că o va da pe mâna lui când se va
somn şi de vise grele, îşi ridică de orbi şi ologi, neşte rămăşiţe îngro­ întoarce din războiu!
pe perina umplută cu otavă capul, zitoare. Tu, ce? Tu poţi umbla; cu Ei bine, să poftească! Ea, Stana,
se uită greu la bătrâna, apoi capul vremea vei putea să şi lucrezi. Şi nu se mai teme de Andrei, nu se
îi recăzu pe perină şi ochii se în­ apoi, nu suntem aici noi? Nu-i aici mai teme de nimic.
chiseră din nou. Ionică? El e acuşi ficior! Să-l vezi Dar’ văzuse ea din clipa cea din­
Dar’ numai decât se ridică în- cum se pricepe la toate!“ tâi, de când intră Andrei în casă,
tr’un cot, privi mirat prin casă; un . Dacă nu ar fi fost Stana, seara că soacră-sii îi trecuse pentru tot­
zimbet i se strecură pe faţa palidă, trecută ar fi fost mai tristă ca o în­ deauna gustul de-a o mai pârî Iui
se uită la bunica, dar când îi întâlni gropăciune. Andrei. Pe cât s’a înălţat capul Sta­
privirile, zimbetul se stânse de pe Dar ea, cum se simţi scăpată de nei, pe atât se plecase capul soa-
obrazii lui. piatra de moară ce o apăsă dela so­ crei-sale! Da, a văzut ea bine. A
Se sculă cu mare greutate. In sirea scrisorii lui Andrei, se simţea cercat să-i întâlnească privirile şi s’o
picioare, simţea că se clatină; eră nespus de uşoară şi de liberă. In întrebe: „Ei, ce zici? începem cu
ameţit, îl durea îngrozitor capul. A­ sfârşit avea deslegarea la întrebările pârile?“ dar n’a putut prinde pri-