Page 12 - 1922-9-10
P. 12
Nr. 9—10. — C O S I N Z E A N A - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - Pag. 152.
gândul, cât îl chinuise întrebarea : L E N A U :
Ştie ceva Ionică, sau ba? Şi de
câte ori îi părea că Ionică e destul Solia primăverii.
de mărişor să priceapă, îi venea să
tăbărască asupra Stanei cu cârja
neputinţelor sale şî s’o bată până-i Ce blând se înfioară vântul pe urma gerurilor grele!...
va muia oasele. Un biet copil orfan, în zdrenţe, pe stradă vinde viorele...
Căci el, de necredinţa Stanei, se
convinse încă în seara sosirei. De-a- E trist că gingaşa solie a primăverii ’ncântătoare
tunci, fiecare zi, îi aducea dovezi Să mi-o aducă trebueşte MIZERIA-nspăimăntătoare.
nouă.
„Cel puţin copilul a rămas ne Şi, totuş, talismanul sacru al zilelor mele senine
pângărit“ îşi zise Andrei. întinse Cu-atăt mai scump mi-e, că din mâna unui destin vitreg îmi vine.
mâna, îl atrase pe Ionică lângă sine,
îl sărută pe obrazi, şi începu să-l Tot astfel şi durerea noastră urmaşilor va să le poarte
mângâie pe părul bălaiu. Solia unor vremi mai bune, de care au să aibă parte!...
Ionică se albi de plăcere, respira
adânc, cu privirile neclintite în pă AUREL LOCUSTEANU.
mânt. De-odată Andrei începu să
plângă domol, potolit, apoi tot mai
furtunos. team găsi pentru moment, decât
Ionică îl privea încremenit. Inima Floarea de mirt!... acela al unei confuzii, am încercat
lui se ghemui ca un pumnişor strâns. şi după ce jucai un act dintr’o co
Nu se putu stăpâni mult, şi izbucni C. MIREA. medie nescrisă, ajunsei să-i vor
şi el în lacrimi. — „Atunci, mâne seară, la aceeaş besc. Ce caraghioşi am fost atunci
Multă vreme în locul toacei de vreme!.“ — şi, sărind uşor de pe şi cât am mai râs pe urmă, împre
oţel, se auziră acum în şură suspi margenea terasei, îmi întinse mâna ună, de întâmplarea noastră.
nele tatălui şi ale copilului. cu o mişcare hotărâtă, care lăsa să In seara aceasta stătusem mai
Intr’un târziu copilul tăcu, simţi se înţeleagă tot ceeace cuvântul nu bine de câteva oare împreună. Ce
cum i se încălzeşte inima, şi, în- îndrăznise să mărturisească. tisem, ori poate ni se păruse a fi
tr’un răsuflet, el îşi spuse tot planul Pe terasa bogată a unui otel, în cetit, câteva poesii din Musset. Ii
lui de viitor. umbra unui amurg de toamnă, pe plăceau mult şi, îmi aduc aminte
„Un an, doi să mai treacă şi totul margenea mării, la câţiva paşi de că în clipa în care o cunoscusem,
va fi foarte uşor. Tatăl său să nu tremurul undelor albastre, îmbodo- tot o lucrare a poetului francez o
se mai supere, să nu se mai năcă- bite cu ultimele reflexe palide, încă aştepta la masă. Cineva, care nu ar
jască! El e mare de-acum !“ fierbinţi, ale unui soare care apune, înţelege, care nu ar şti cine vorbea
Andrei îl strânse la piept. asemeni unor ochi albaştri răpiţi de atunci în noi, ne-ar ’ lua în bătaie
— Să-ţi ajute Dumnezeu Ionică. .bătaia roşie-cenuşie a trandafirilor de joc. In mai bine de trei ore să
Eşti un băiat brav. Numai cât să de noapte. De-alungul colonadelor citească doar două poezii!...
nu te prea îngrijeşti ! Eu acuşi mă de marmură albă umbra câtorva fi- — „Cum ţi-am spus, mâine seară,
voi obicinui să merg uşor, cârja cusi, câteva plante agăţătoare în îmi repetă...
voi purta-o aşa numai ca să am floare jucându-se cu bătaia vântului — „La ce oră?
ceva în mână! N’o să las eu toată ca nişte plete ’ncununate, câteva — '„La cea obişnuită.
povara asta pe tine ! „chaise-long“uri risipite prin un — „Bine!... şi, ţinându-i mâna
Dragostea, bunătatea copilului, ghere, refrenele ascunse ale unei strânsă într’ale mele, îmi aplecai în
îl mişcă aşa de^adânc încât el spuse orchestre, câteva lumini spălăcite în cet, căutând să sorb în mai înde
cuvintele acestea din convingere, cu praful largilor ferestri, cadenţa va lung plăcerea acelei clipe, buzele
însufleţire. Credea iarăşi în bine, şi lurilor grele şi umbra, umbra ce mele, numai sânge de petală albă
îi învie dorinţa de-a trăi, întâia nuşie a apusului care moţăia de de crin care tremura, silindu-sesă-mi
oară dela întoarcerea sa acasă. Da, somn. Nimeni în jurul nostru. Ea o fugă !...
pentru Ionică se plătea să trăiască, străină pentru ceilalţi oaspeţi, eu la — Ce faci? Nu ţi-e ruşine? Eşti
pentru el şi pentru amărâta de ma- fel. Cine-a făcut ca să ne cunoaş nebun?
mă-sa, care nu-1 mai slăbea din tem, pot spune, acum după atâta — Nu, Bianca, dar... şi mâinile
ochi, şi era gata în toată clipa^să-i vreme trecută, furată de timpul care mele, la auzul apostrofării ei prefă
împlinească toate dorinţele. 4 nu poate sta pe loc, la porunca ni cute, se opriră lăsând doar ochilor
. — va urma. — mănui, că a făcut rău, un rău fără mei bolnavi toată puterea de-a
de seamă. Eram, ajunsesem a fi vorbi.
prieteni ori, poate, credeam a fi Stătea în faţa mea, dusă, cu ochii
ajuns. Cum? O să v’o spui şi asta! închişi pe jumătate, cu buzele în
Intr’o seară, după prânz, în tot cu cremenite într’un zâmbet silit, cu
prinsul sălii nu rămăseserăm decât capul lăsat pe spate, răzimată de
noi trei: ea, o doamnă bătrână — alba colonadă de marmură rece. De
singura rudă care-i mai rămăsese, o parte şi de alta a tâmplelor largi
o mătuşă depărtată, cum aflai mai cădeau în dezordine buclele bogate
pe urmă — şi eu. Mi-a plăcut şi de păr bălai, cari se purtau dezor
am vrut să-i vorbesc. Cum altă oca donat în adierea vântului. Ii sim
zie nu aveam, alt pretext nu pu ţeam aproape răsuflarea-i agitată
