Page 13 - 1922-9-10

Pag. 153. —————— ------- C O S I N Z E A N A - - - - - - - - - - - - - --------------------------------- Nr. 9—10.
care-mi fura auzul şi neliniştita zbu- ceaţa lacrimilor mari cari se stre­ privire mă împietri. Ochii mei se
ciumare a pieptului’ pe care sărma­ curau de-alungul feţii ei ofilite de-o opriră încremeniţi în ochii frumoa­
nul buchet de violete, vestejite la noapte neliniştită. sei „doamne din faţă“, care păru
bătaia soarelui, se risipea în ritmica — „Eşti obosită Bianca! Te văd că-şi aduce aminte de o figură cu­
cadenţă. ta 0 şi ştiu tot! Mi-a spus de astfel şi noscută şi asemănătoare mie. Şi
—’ Aşa vrei tu să-mi rămâi prie­ a-na Emy. Vezi? De ce nu eşti cu­ atunci, în ochii aceia albaştri, cu
tin? Te ’’nşeli. Fii cuminte şi lasă-mă minte? De ce nu vrei să rămâi cearcăne de desfrâu, putui ceti tot
să plec !... Dar, inconştientă, în loc pentru mine aceeaş „floare de mirt“ ceeace trecutul trezea într’un suflet
să urmeze cuvântului, se lăsa fu­ din prima seară? Doar ştii că eu care-şi uitase de sine, de atâta
rată de farmecul serii. Era aproape, o să mai viu, o să mai vorbim şi, vreme! Era ea, micuţa „floare de
îi simţeam corpul cald tremurând şi până atunci ţi-oi scrie ! Nu-i doar mitt“ de odinioară! Dar, în ce stare
în braţele mele, îi furam cu bătaia ultima oară“! şi căutai să o pri­ o adusese viaţa destrăbălată! Nu o
inimei mele zbuciumul inimii ei, iar vesc în ochi, dar ea-şi întoarse ia­ mai puteai uşor cunoaşte. Ochii ei,
surâsul buzelor ei îmi flutura ’na- răşi faţa dela mine, de-abia şop­ de un albastru aşa de clar odată,
intea gurii. — „Nu, nu vreau ! La­ tind: erau acum atât de şterşi, faţa ei albă
să-mă, du-te... şi buzele mele îi fu­ — „Da, ultima... oară!... si nevinovată, era acum lividă şi
rară cuvântul plecându-se pe gura — „Frumos! Aşa-ţi iei tu ră­ brăzdată de neodihnă iar buzele,
ei cea mică, pe petala trandafirului mas bufi dela mine. Vezi că am vai buzele acelea micuţe şi roşii ca
de noapte într’un spasm nebun sor­ avut dreptate când ţi-am spus că floarea trandafirului de noapte erau
bind toată otrava, tot sângele cărnii jurămintele femeii sânt scrise pe pătate de văpsea !...
care strălucea ca rubinul. valurile mării? La început căută să-mi râză,
O clipă doar şi ne văzurăm ia­ — „Nu!“ şi, prinzându-mi faţa să-mi zâmbească, dar, în faţa pri­
răşi departe unul de altul, eu cu în mânile ei mici îşi aplecă gura virii mele încremenite zâmbetul îi
mintea pierdută, cu gura încreme­ pe buzele mele într’un scrâşnit de îngheţă pe buze şi faţa ei căpătă o
nită în semnul buzelor ei, iar ea, dinţi. altă înfăţişare. începea din ce în ce
răzimată de stâlpul rece ca o um­ — „Du-te! E cel din urmă. Ştiu mai mult să-şi aducă aminte de mine,
bră, ascunzându-si vederea înnecată bine! Du-te fiindcă ’ncep să’ te din ce în ce mai iute îi năvăleau
*n lacrimi în mânile cari îi acope- urăsc“ ! amintirile în minte şi ochii aceia
riră faţa. Şi’n clipa aceea, în cadrul uşii, stinşi aproape păreau că se trezesc
Oh ! Seara aceea de toamnă, cu­ apăru împietrită figură a omului de la o nouă viaţă. Vorbeau acum şi
fundată în umbră şi totuşi atăt de serviciu: lacrămile începură să-i umezească
plină de lumină. De mult se înve­ — „Domnul e liber? Trăsura îl genele. Voii să mă scol, dar nu mă
lise soarele cu veşmântul mării şi aşteaptă!“ lăsă. Se scoală ea încet şi cu pasul
cerul cu haina întunerecului. La pi­ hotărât porni în spre mine:
cioarele noastre, furând ¡nisipul ţăr­ Câtva timp, după despărţirea — Eşti tu. Acuma te cunosc !
u
mului, valurile negre, pline despumă noastră, ne scriserăm. Mi-aduc aminte, si privirea începu să i se întunece,
se perindeau asemeni unor guri că într’un rând, primii dela ea o fruntea i se încreţi ca în spasmu­
uriaşe cari căutau jertfă. Jertfa serii scrisoare, în care îmi vorbea despre rile unei suferinţi, şi continuă :
aceleia de toamnă, jertfa întunere­ îngrijitoarea stare a sănătăţii d-nei „Ai venit aici, cum ţi-a fost
cului, jertfa primului barcagiu care Emy, scrisoare care mă întristă vorba! Mi-ai spus că o să ne mai
se întorcea delà margenile valuri­ mult! Atât de bună fusese acea bă­ întâlnim. Te Văd! Ai venit!“ şiaşe-
lor, cântecul celor cari se apropie trână cu mine, încât nu puteam uşor zându-se lângă mine, tăcu privind
sau celor cari se despart ! „Napoli s’o uit. Deodată însă, fără să aflu departe, ca într’un pustiu. Îmi în-
canta“. cauza, scrisorile mele nu mai avură torsei ochii dela ea! Mi-era milă!...
Plângea ! Pe buzele din cari sor­ nici un răspuns. Zadarnic căutai Simţii odată însă cum două mâni
bisem tot nectarul se sprijini săl­ să-i aflu adresa! N’o mai puteam îmi întunecă vederea şi în mijlocul
batec mâna ei cea mică şi într’un găsi. Era dusă, dusă poate pentru acelui zumzet de. voci şi de păhare
gest de dispreţ, de ură, de distru­ totdeauna, gingaşa „floare de mirt“ răsună o voce, un strigăt, strigătul
gere, cercă să şteargă urma primu­ a serilor petrecute pe malul mării!... ei, al femeii de altădată:
lui păcat. Era însă prea târ­ — „Nu te uita! Nu trebuie s’o
ziu. Cântecul mării se apropia din — „Dv. sunteţi d-1 Mario Verga? vezi! Nu-i Bianca aici. Aicea e o
ce în ce mai mult, ca un ochiu de mă întrebă micul „boy“: alta. Bianca a murit în seara aceea,
lumină. — „Eu? Nu !Dar cine’ntreabă“? în clipa despărţirii noastre. Bianca
— „Mergi şi te culcă Bianca ! — „Doamna din fată. Iertati“ si, a plecat cu melodia cântecului de
E târziu !.... întorcându-se într’un picior micul seară, cu primul barcagiu care se
ştrengar porni să ducă răspunsul. întoarce cântând „Napoli canta“. Şt
— „Şi... pleci? Cu siguranţă? Eram într’o mare cafenea, seara, fugind de lângă mine o văzui stri­
Nu mai rămâi? Te duci aşa cu­ când mai mult întâlnirile îndeamnă gând orchestrii,. cu glasul răguşit,
rând? Te-ai hotărât? Şi, şi nu-ţi paşii în asemenea localuri. Orchestra, de suferinţă, cercând par’că să se
pare... şi, întorcându-şi faţa delà destul de bogată, executa din pro­ facă înţeleasă şi de ei:
mine, spre marea întinsă şi zbuciu­ gram „Preuves d’amour“ şi câteva —. „Cântaţi-mi „Napoli canta“.
mată ca sufletul ei, lăsă să-i prind perechi la nişte mese, din fundul Vreau să râd şi să plâng ca altă­
mâna mică si rece,. rece ca mar­ sălii, voiau să dea dovezi că înţeleg dată când eram cu el, îl vedeţi, cu
mora, în mâinile mele. Nu voia s’o titlul bucăţii!... el pe care l’am iubit şi-acuma îl
mai privesc în ochi, în ochii aceia Priveam zâmbind, la „boy“ul urăsc mai mult decât lumea“, şi cu
mari şi albaştri cari ar fi vorbit care, cu aceeaş desinvoltură, trecea mânile ridicate voi să se îndrepte
atâta dacă n’ar fi fost cufundaţi în acum, la masa de alături când o către mine. Dar slăbită de puteri