Page 10 - 1922-12

Nr. 12. C O S I N Z E A N A - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - Pag. 185.

aici? Tâlhăriile! Cine crezi că
sunt eu?
Ea respira des, întretăiat, cu
obrajii aprinşi, cu năframa boţită la
ceafă.
'Dăr flăcăiandrul nu se mişca.
Se uita zimbind în obrajii ei, şi
ochii lui negri ardeau.
> — Pleacă, îţi spun, am de lu­
cru ! Cine te-a pus să vii aici?
Ai mereu de lucru ! Nu te
mai vede nime. Am vrut să văd ce
mai faci ? Să văd dacă mai trăeşti
ori ba. De ce nu mai eşi prin sat?
Ştii că sunt şase săptămâni de când
nu ne-am întâlnit?
— Ei, şi ce-i într’asta? Dar
dacă ar fi şase ani? Tu o să-mi
ceri mie socoteală?
Flăcăiaşul tăcu, se lungi în fân.
Stana luă o furcă, o duse în şură,
îl amestecă cu paele, şi veni după
altul. Mirosul fânului îi umpluse su­
fletul. Atâtea amintiri se deşteptară.
Vânjosia aceea ce o simţi mai îna­
inte în trup, când se luptă cu flă­
căiaşul, i se topi, şi ea simţi în lo­
cul ei o moleşală adâncă.
— Ascultă Petre, du-te când îţi
spun! Nu-i frumos să mă pândeşti aşa.
Tânărul simţi numai decât glasul
ei schimbat, sări din fân, îi luă
Fotografie de amator
furca.
VARA LA ŢARĂ: In vârful unui trunchiu dărâmat,
stă visătoare la umbra răcoroasă a codrului. Iţi fac eu mestecăturile!
Şi într’o clipă ridică o pală grea
de fân, alergă cu ea în şură, mes­
Totuşi aproape nu trecea zi să de spaimă şi scăpă furca din mână. tecă fânul cu paele aurii; mai aduse
nu meargă până la portiţă. Erau Un flăcăiandru sări din fân şi o furcă şi urmă la fel, grăbit, în­
clipe când uita tot ce s’a petrecut acum o strângea, gâfâind în braţe. fierbântat.
şi atunci patimile îi răgeau în trup Era băeţoiul cu mustaţa abea^răs’ă- — Ei, ce zici? Sunt bune? .
ca nişte fiare sălbatice. Şi de câte rită, cu care se încurcase Stana încă — E bine, sunt destule. Acum
ori cerca să deschidă portiţa, îi re­ înainte de-a pleca Filăru din sat. poţi pleca Petre.
venea senzaţia că iese goală în — Ce? Eşti nebun? Lasă-mă ! Dar flăcăiandrul o prim e de mapă.
drum. strigă Stana, şi desprinzându-se din Neruşinat, o mânca din ochi. Stana,
Încă a treia zi după încercarea braţele lui îl împinse cu putere. Ar se tulbura tot mai tare.
de omor a lui Andrei, Stanei îi veni fi putut bate cinci ca el. — Petre, îţi spun, nu face prostii!
gândul acesta, nespus de limpede: — Cine dracu’ te-a pus să te Ar putea să dea cineva peste noi
„Dacă va muri, nu mai sunt legată strecori aici? Hai? Mucosule ! Strigă aici. Du-te ! .
prin nimic“. Nu-şi putea da seama femeea tocmindu-şi hainele, năframa. Dar Petru o îrpbrăţişe şi se pră­
cum i se născuse gândul acesta, dar Ea se întoarse, se plecă să-şi iea buşi cu ea în mestecături. In clipa
Stana vedea în el ceva izbăvitor. furca. Dintr’o săritură băeţo’iul fu aceea un ciocănit ciudat sec se
Şi, într’adevăr, aştepta zi de zi să iarăşi lângă ea, o îmbrăţişă pe la auzi de câteva ori. Stana îngrozită,
moară Andrei. Şi poate şi aşteptarea spate şi începu s’o sărute’ pe ceafă. sări drept în picioare.
aceasta făcea să-şi poată înfrânge Femeea stătu nemişcată câteva — Ai auzit?
patimile ce-o mistuiau. clipe, apoi înfuriată de-odată începu — Da!
Intr’o zi adăpase de searâ vacile, să se scuture, să-l lovească cu pumnii — Cum? Ai auzit şi tu?
viţeii. Ionică se dusese la săniatcu în cap, peste umeri. Dar ticălosul — Vezi bine c’am auzit! O vacă
alţi copii, bătrâna priveghia lângă ser ţinea încleştat ca un tigru în a lovit cu cornul în iesle.
Andrei curuia-i fusese foarte râu spatele femeii. Atunci ea vânătă de Stana privi cu groază în jur, şi
ziua întreagă. Stana cu furca de mânie, se izbi pe spate, peste el, fără să se mai uite la flăcăiaş, luă
lemn subsuoară, se duse în şură să îi desfăcu mânile însângerându-i-le furca şi eşi din şură.
facă mestecături din pae şi fân cu unghiile, se feri, sări drept în Dar Petru o ajunse la portiţă
pentru vaci, la noapte. Dusese două picioare şi începu să-l izbească cum­ când să iasă în curte.
furci de pae din gireadă, dar când plit cu călcâiul potcovit al cizmei. — Stai! De ce ţi-e frică ? în­
să iea fân din ferdelă,— o despăr­ — Mucosule ! Nu ţi-e ruşine ! trebă el prinzându-i’ braţul.
ţitoare a surii supt acelaş acoperiş, Să piei din faţa mea, să nu te mai Ea îşi zmânci braţul din mâ­
ca şi grajdul — ea dete un ţipăt văd. Cum ai cutezat să te strecori nile lui. ’