Page 11 - 1922-15
P. 11
Nr. 15. C O S I N Z E A N A - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - Pag. 235.
• •; , .3 ,
dică spre gât, vrând să arate că se S p i t a l u l .
înăbuşă.
>
— O lumânare, daţi repede o
lumânare, zise grăbit baba Sma- Monotonie dureroasă... Tăceri adânci... Ce nemişcare!...
randa. Un han tni-e creerul, prin care trec gânduri pururi călătoare,
Toader îi aruncă o privire cruntă, Un han părăginit, nici joamea, nici setea nu fi-o potoleşte...
apoi întoarse ochii la copil şi fără Se pierd pe drumuri călătorii în toamna ce îngălbeneşte...
să-şi dea samă prinse a-1 mângâia
uşor pe părul ud de sudoare. Baba Spitalul cu pereţii galbeni, cu paturi negre, reci ca ghiu fa,
Catinca dupăce cotrobăi în toate E-un monstru care suge lacom din fiecare trup viaţa...
părţile se opri în mijlocul casei po Şi tot mai rece e cimentul, pereţii galbeni mai pustii,
somorită. Şi crunt e chinul, ce te prinde veghind în orele târzii...
-— Să n’aveţi voi o lumânare în
toată casa voastră ! Pe coridoare păsuri rare... O soră ’n alb... Un sanitar...
Ia lasă-mâ mamă ! răspunde Ecoul pat’că dăinueşte în liniştea ce vine iar...
răstit Toader. Slăbite braţe ce s’agită, priviri aprinse, feţe supte,
In faţa morţii stau în şiruri ca la ’nceputul unei lupte...
— Vai de mine, moare ! răcni
Măria. Şi în tăcerea grea, în plumbul acestei aşteptări de ghiaţă,
Copilul se opinti să se scoale, Tot mai puternic, mai ferbinte pluteşte-un dor imens de viaţă............
dar capul îi căzu pe pernă. O con
vulsie puternică îi zgârci trupuşo- VASILE AL. GEORGE.
rul fraged şi rămase cu gura des
chisă, cu ochii fixaţi în podele, iar linia de foc delà Mărăşeşti. Era
mânile ridicate la gât îi căzură moi Fruntea rece de sfânt câte un accent trist al morţii.
în lungul trupului. Satul nostru, Albeşti.’
Un ţipăt sfâşietor răsună în o- Const. Cehan-Racoviţp. Tudor repetă dureros: „Satul
daia mică. Maria hohotind cuprinse nostru“.
trupul neînsufleţit al copilaşului. Din înălţimi albastre se lăsa hor Ion : „De pe malul Prutului“.
Puişorul mamei, îngeraşul bota păcii şi a visării. Era frumos „Tudor: „Doar nu-i plânge, amu,
mamei, cui ne laşi ? şi linişte. Cerul fermecător. După vere Ioane, după sat şi după Prut,
încropeala zilei de vară, ostaşii, în
Toader privi sălbatec şi aiurit mormintele de vii în pământ, res cu toate că şi mie mi se frânge
în jurul său, se ridică zguduit de pirau ca o binecuvântare, răcoarea inima după ce-atn lăsat acolo. Aş
plâns si cu paşi şovăitori esi afară serii. Atâta mângăere doar aveau plânge, cum n’aş plânge, dar mi-i
şoptind : în faţa morţii, care ar fi venit din ruşine. Răbd toată durerea, dar
Mi-a rămas casa pustie ! clipă în clipă. simt cum mă roade adânc în
Cu capul gol, cu pletele răsco Pe front, toată ziua fusese linişte inimă“.
lite de vânt, se opri în poartă, în şi cu toate acestea martirii erau tă Nu ştiu ce mai îngână Ion, dar
potopul de ploae care-i biciuia faţa cuţi, cuprinşi de doruri mistuitoare. Tudor după ce-şi drese glasul prin-
fără ca el să simtă ceva. Fiecare retrăia în el, în durerea tr’un tuşit scurt, urmă firul vorbei :
Babele rămaseră mute cu mâ gândurilor puzderii. Nu era unul — Mă doboară dorul după ne
nile puse la gură. Intr’un târziu care să nu privească bolta cerească, vastă şi copii. După băieţi mai
Smaranda se ridică : urmărind luna plină, gânditoare şi mult. Măi, vere Ioane, dacă o fi să
Dumnezeu să-l erte ! De mi palidă, ce sç suia tot mai sus în nu mă mai întorc...
— Ce vorbă nesocotită, Tudor.
titel i s’au sfârşit zilele ! lumea albă de stele şi de visuri Parcă mor toţi în răsboi. Ne vom
Să moară fără lumânare şi eterne. Doi camarazi, în vremea întoarce iar sănătoşi în sat, că ma-
negrijit! Mare păcat, mare păcat! aceasta, se întoarseră din patrulă. re-i Domnul. Vom vedea iar gos
rosti încet baba Catinca. Tăcură şi ei. Dar delà un timp, unul podăriile şi copiii şi căsuţa şi plă
din ei, mic de stat însă legat bine
In odăiţa mică înserarea aruncă la trup, cu privirea ageră şi sănă vanii şi bătătura şi Prutul şi li
umbra sa mohorîtă. Iri liniştea du tatea ce i-o da cei 27 de ani ce-i vada.
reroasă se auzeau des sughiţurile şi avea, grăi cu vocea-i bărbătească : Livada Ioane, când e liliacul
oftările Măriei care nu se putea „Ce-o fi făcând acei de-acasă, înflorit şi cântă cucul.
deslipi de trupuşorul lipsit de viaţă. — Şi ogorul.
vere Ioane? Mi-i aşa dor să-i văd...
Ion înalt şi subţire cum era, cu — Da, da, Ioane, ogorul meu
ochii negri ca noaptea, cu faţa us din deal de lângă pădurea mora
căţivă şi smolită, mustaţa mică sub rului şi al tău. E hei, să-mi ajute
un nas energic, sfârşi ceeace vroia . Dumnezeu să mai ar şi să tai brazda.
să spue prietenul din copilărie : O să mai fie vremea asta să mă
Măcar o singură dată, Tu- prindă şi pe mine şi pe tine, ră
dore. săritul soarelui lângă bouleni, să
Da, da, Ioane, o singură dată! mai auzim ciocârlia. Măi, vere Ioane,
Dar cine ştie... De aici cine se mai ciocârlia...“
întoarce între ai lui ?.... Tudor îl sgâlţii de mână pe Ion,
— Cum o vrea Cel de Sus. O care se gândea cine ştie unde, iar
împuşcătură de armă se auzi pe Ion,suspinând, îngână; „ciocârlia..“
