Page 12 - 1922-17-18

Pag. 268. --------------------------------- —- • CO î I N Z E A N A - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - Nr. 17—18.

brazdele. Nu vii şi tu? îl întrebă pe
dascălul care se apropiase de el flbandonalul câniă:
şchiopătând.
— Nu pot părinte. Vream toc­ I.
mai să-ţi spun că am puţintică
treabă în .oraş la al de cuscrii Ni- La geamurile mele îmi cântă trandafirii
culae. Şi’n flori înmiresmate se scaldă ’n nopţi zefirii,
— Du-te; Pavele, du-te. Şi treci La geamurile mele atâţia fluturi sboarâ
pe la mine, spune te rog preotesei, Din flori s’adune rouă când zorile coboară...
că nu am să zăbovesc nici eu mult.
— Bine, părinte Grigore, spun. Şi-am stat şi eu o noapte întreagă, de-am privit
Te las sănătos. Cum se înnalţă luna, iar luna mi-a zimbit.
— Mergi cu bine!. . . Erau atâtea stele în cerul azuriu,
Şi preotul o coti în dosul bise- Şi’n infinitul nopţii, al zărilor pustiu
ricei unde îi era grădina. M’a ’njiorai o clipă şi-am plâns fără să vreu —
Dascălul Pavel, un om uscat, Căci totul e cenuşe şi totul Dumnezeu...
mic de trup, cu nasul ciocârjat şi
roşu, îşi scoase şapca din cap, se La geamurile mele îmi cântă ciocârlii
scărpină după ureche şi o luă în­ Vin zorii dimineţii cu flori de pe câmpii,
spre poartă, târându-şi piciorul: era Doar tu iubire sfântă, te-ai dus şi nu mai vii..,
şchiop.
II.
Din curtea bisericii un roi de
musculiţe, bâzăind vesele ’n văz­ Iar sunt teii albi de floare, iar sunt nopţile albastre,
duhul căldicel, o luară razna după Numai noi am dat uitării toate visurile noastre.
el, urmăndu-1 până în stradă, unde Vino, te aştept adesea, noaptea asta e târzie,
se oprirâ’n loc sburând la razele Vântul freamătă prin ramuri şi mi-e inima pustie.
de soare care făceau să le strălucească Sus pe boltă-aceeaşi lună scaldă totul în polee
aripioarele. Pavel o luă înainte pe Moare cel din urmă cântec pe întinsele alee...
drum, şontâc-şontâc, privind în jos,
la praful gălbicios care se aşternea Vino. Iartă-mă şi vino... Mi-s cărările pribege,
pe caldarâmul dres de curând. Numai inima ta bună mă mai ştie înţelege.:.
Si se duse unde avea treabă,
se întâlni cu cuscru-său Niculae, IUSTIN ILIEŞIU.
cu care se cinsti vre’o două ceasuri
la cârcima lui Topitu, iar când o uşoare de udă tură. Pământul se lovi de ceva greu, era parcă un fer.
luă înapoi înspre biserică, lângă svântase; dar mirosul proaspăt al Pavel se întoarse, se aplecă şi
care ’şi avea locuinţa, băgă de sea­ humei stropite dovedea că pe aoclo găsi cheia bisericii aruncată în iarbă.
mă că soarele apusese, vărsând ia- trecuse mâna popii încărcată cu „A pierdut-o părintele“ îşi zise
criini calde din apusul înroşit. Vre’o garniţa de apă. ^ el privind o lung. Dar în loc să
câteva raze numai se desfăceau din Dascălul Pavel închise uşa de iasă afară rămase pe loc, îşi dase
grămada de nori purpurii, întocmai brad şi se apropie de caişii din şapca la o parte, se scărpina după
ca nişte bisturii de aur dintr’ovată fundul îngrăditurii. Caişii aceia erau urechi, privind ţintă înaintea sa. Ce
însângerată. dragostea lui; de zece ani le mânca gândia dascălul?. . . Nu ştiu. După
Primăvara era dulce. Pe străzi roadele cele gustoase. Acum strălu­ o vreme eşi din grădiniţă după ce
trecea lumea înviorată de pacea se­ ceau ca acoperiţi de fulgi mari de băgă cehia în buzunar, se opri în
nină care cădea din cer ca o plasă zăpadă; atâtea flori albe purtau pe faţa bisericii cu ochii lucitori, mur­
de miresme. Un vânt uşor mângăea ramuri. mură ceva ca „norocul meu“ şi în
vârfurile copacilor înfloriţi, care se Seara nu se lăsa încă, dar lu­ loc să se; îndrepte către locuinţa
plecau cu gingăşia unor copii gătiţi mina zilei se făcea din ce în ce preotului, o luă-înspre casa lui,
în haine de sărbătoare. In jurul lui mai cenuşie. De departe veneau su­ şchiopătând pe trotuar.
Pavel năşteu şi mureau, uruituri de netele clopotului dela tramvaie. începuse să se însereze de-a
trăsuri, glasuri omeneşti, paşi re­ Câte un trecător lovia cu tocurile binele. întunericul se întindea de­
pezi, înceţi. în pietrele trotoaruiui, păşind în asupra oraşului, ca un fum negri­
Ajuns în dreptul bisericii, das­ dreptul grâdinei. Din soare nu se cios eşit din măruntaiele pământu­
călul îşi aduse aminte că a uitat mai vedea nici o urmă; pierise de lui şi scoborît din albastrul adânc
să treacă pe Ia casa popii. tot, înghiţit de noapte, care ca o al cerului.
„Tiii, ce uituc, făcu el oprindu- prăpastie mare părea că-1 aşteaptă Un vânt călduţ mângăea frun­
se brusc şi lovindu-s cu palma dincolo de norii apusului. zele şi gâdila nasurile, încărcându-le
p
peste frunte. Se poate însă ca pă Dascălul se învârti ca de vre’o cu miros de muguri sparţi. Ca un
rintele să fie încă în grădină“, şi câteva ori printre brazde şi caişi iac ce ar oglindi stelele cerului,
intră în curtea clădirii pe care o uitându-se la ceas; erau orele şapte. oraşul îşi aprinse unul câte unul
ocoli spre a păşi în grădina preo­ „Târziu“ şi îşi târâ piceorul în- miile sale de felinare.
tului. dreptându-se către portiţă. Iar pe strada tăcută paşii das­
Dar preotul nu mai era acolo. Pe când da însă să ocolească călului sunau a sec.'Omul cu şapcă
Se vede că plecase mai de mult, un colţ de iarbă, piceorul stâng înainta c^ o nălucă în pulberea de
căci brazdele purtau urme prea care rămânea mereu în urmă, se cărbune a serii.