Page 12 - 1922-23-24
P. 12
Pag. 356. ------------------------------------------- C O S I N Z E A N A -------- ------------------------------ Nr. 23—24
Rbandonalul câniă: Melancolie...
Tu mi-ai cerut să-ţi dau iubire — eu ţi-am dat inima" bolnavă Azi a început să ningă. Privesc
Şi azi întinzi cu-atâta ură a morţii cupă cu otravă, prin geam cum se aştern pământu
Iar ochii tăi adânci ca noaptea, frumoşi şi negri, dar şireţi, lui în ritm cadenţat fulgii mari,
Azi tot mai reci sunt pentru mine şi-aruncă toi mai mult dispreţ. albi. Şi fără să vreau sufletul mi
Mi-e sufletul altar de rugă, şi visurile vin pribege se furişează îndărăt în spaţiu, în-
în nopţi târzii cu lună albă credinţe nouă să-şi închiege. călecând într’o clipă anii, oprindu-
Mi-e inima vulcan de flăcări în care fără milă ard se în pragul duioasei copilării. De
Nădejdile rămase-orfane din lupta'n care-am fost bastard. multe ori am sentimentul că trăesc
Se sting credinţele in mine şi ţipă’n mine voci bizare în trecut, am impresia că aceea a
Ce 'ntrec chiar mugetul furtunei în adâncimi de neagră mare, fost realitatea şi nu aceasta în
înşelătoarele-mi iluzii se spulberă’n al toamnei vânt care trăesc. Şî înaintea ochilor în
Cum frunzele topite'n aur le-aruncă toamna la pământ. şelaţi de continua cădere a fulgilor
se deschid aevea vechi şi cunos
7 u mi-ai cerut să-ţi dau credinţa ce stăpânea pe-atunci în mine: cute privelişti, cu oameni cari au
Ji-am dat izvorul suferinţa să cânţi şi tu în nopţi senine ; fost, ale căror morminte le-a nive
în nopţi de. veghe: braţe calde, şi mângâiere'n clipe reci, lat de mult vremea, ale căror cruci
Dar soarta nu ne-a fost menită să fim ai noştri’n veci de veci. trântite la pământ, au putrezit de
— Acum alungă-mă pe drumuri, colindător nebun, sihastru, mult. Simţesc o căldură intimă, mo
Să-mi plâng cărările pierdute în căutarea unui astru. latică, în aceste clipe de reverii
Mi-s creerii oceane' nvinse de furtun atice vâltori înstăpânindu-se peste întreaga mea
Şi’n suflet mi-au sfărmat durerea cei mai puternici dintre 'sori. fiinţă; o bucurie mă încălzeşte,
— Dulgheri ciopliţi de-acum sicriul! Groparii cântă’ncct şi sapă, bucuria revederii cu dragi şi vechi
Vreau să arunc şi eu de-acuma o mână de pământ în groapă! cunoscuţi. Şi mă frământă mereu
Şi înturnănd pe-aceeaşi cale, pe care-am rătăcit mereu gândul puindu-şi marea întrebare,
Voi învăţa să cred :n lacrimi şi nu'ti părerile de rău! de ce pare mai bun, mai frumos
ceea-ce a fost, decât ceea-ce este?
Să fie platina vechimii, înşelarea
Iu mi-ai cerut să-ţi dau nădejdea: izvorul nesecat de viaţă. sensurilor, un fel de retuşare a su
Ţi-am dat-o! Nu credeam, că vremea te va preface în sloi de ghiaţă! fletului, .sau cu adevărat alţii erau
Eu ţi-am fost sclavul adorării — un stâlp puternic de granit oamenii şi altele vremurile. Privesc
De care-ai răzemat trufaşă o tragedie dintr’un mit! în jurul meu şi azi şi eri şi mâne,
Dar azi mă sfâşie mustrarea, în inimă am răni de sânge, scrutez, cercetez oamenii, dar nu
Ceremonia îngropării e stranie. începe-a plânge
în mine desnădâjduirea şi dojănindu-mă amar găsesc nimic din ce a fost. Aceiaşi
oameni dar, alte suflete. Omătul
Privesc prin bezna nopţii mele, cum stelele pe rând dispar. creşte.
Cădea-voi iarăşi la icoana, la care mi-ai jurat credinţă
în clipa când trona minciuna peste întreaga ta fiinţă, Şi înălţându-se încet dar mereu,
Şi voi sfărma atâţia idoli, căci fiecare e un vis, admir în creşterea lui eterna lege
Şi jiecare-o înşelare în sufletu-mi pe veci închis! a nivelării. Aşa se nivelează totul
în natură: oameni, clădiri, fapte,
credinţe, legi. Aşa va dispare odată
Mi-ai supt din vine sânge roşu şi Tai sorbit aşa fierbinte, şi odată opera lui Ramses, îngro
Şi-acum ce-ţi pasă ’nşălătoareo ? — Te rod aducerile-aminte?! pată în nisip, cum se vor fărmăţi
Dar tio să blestem nici odată, nu-s laş, şi nici nu pol să f i u : Alpii şi Carpaţii.
— Unui nebun să iartă totul când e culcat mtr’un sicriu!
Şi atunci mă întreb, ce osebire
este între mormântul prietenului
De n'ai putut să-mi dai iubirea, nădejdea şi credinţa ’ ntreagă, copilăriei mele, a lui Moş Ion Orbu,
Să fi tăiat din al meu suflet tot firul care ne mai leagă! crâsnic şi filosof şi între piramida
O, adorata mea păgână, de-acuma plec între străini, dela Gizeh? Nimic. O înşelăciune
Căci ochii negri, azi ţi-s tulburi, şi — poate — altora i’nclini ; în spaţiu şi timp. Pentru eternitate
Ci iartă-mă! Plecând în lume durerea ştiu, voi moşteni-o, ambele nu fac cât o clipită a unui
Dar ţie nu-ţi mai pese altul, căci azi e cel din urmă-adio! ochiu obosit. Mă simţesc cuprins
de acel vârtej al simţurilor pe ca-
E toamnă-afară ca atuncia când mai întâi ne-am sărutat, re-1 încercam de atâtea ori ca co
De-am regretat atâta cântec, şi lacrimi multe-am regretat... pil, când tolănit în coate, în bătaia
soarelui lui Cuptor priviam învâr
IUSTIN ILIEŞIU. tirile roţii dela moara lui Tănase
Turcu de pe Bârzavă. Şi peste urui
tul anilor cari au trecut, ca venind
de pe un alt tărâm aud aevea glasul
metalic al părintelui Zachei din
Potlogii Bănatului:
„Nu face viaţa asta să-şi bată
omul capu’ cu ea. S’o luăm cum
