Page 11 - 1923-01
P. 11
10— I. 1923. ---------------------------- ------------- C O S I N Z E A N A Pag. 11
Hăngă Heagăn împletiau în jocuri fermecătoare. Un
fior îmi alunecă prin trup şi neas
Moş Crăciun, Moş Crăciun, Căpitanul dl’n trompete, tâmpărul copilăresc mă birui.
Am un pui frumos şi bun, Că s’a ’mpiedicat în bete, Am rupt-o la fugă înainte: acolo
Cu gropiţe în obraz, Iar vitejii grenadiri peste pod erau atâţia copii, toţi de
Cu ochi ageri de viteaz, Au călcat pe trandafiri seama mea şi-mi păreau că se joacă
Sfânt colind ţi-a colindat, Şi se vaetă că’i doare, atât de frumos. Sufletul îmi tremura
Adă-i darul aşteptat. Că se’nţapă la picioare. de gândul şi fiorul de-a fi şi eu
între ei cât mai de grabă.
Fug de groază toboşarii,
Ca la feţi şi logofeţi O fugă bună. încă una. Acum îi
Adă-i tolbă cu săgeţi, Că-i ameninţă bondarii, văd desluşit cum se învălmăşesc,
Adă-i spadă lucitoare Melcii aprigi mi-i ajung cum sar, cum râd, cum se joacă.
Şi pistol la cingătoare, Şi cu coarnele-i împung, Am ajuns. Stau şi-ascult:
Şi cal bun de călărie Caii tropotesc în vânt — Hau... hau...
Că se duce'n bătălie. Şi săgeţile s’au frânt... Din mijlocul atâtor copii veseli,
Moş Crăciun, Moş Crăciun, se desprindea în restimpuri, ca un
Moş Crăciun m-a ascultat, Am un pui frumos şi bun ţipet, acelaş dureros schelelăit de
Darul cel frumos i-a dat, Sfânt colind ţi-a colindat, câne:
Şi-acum puiul meu iubit Luptă bună a luptat — Hau... hau...
De bătae s’a gătit, Şi-acum blând şi fericit Odată, de două ori... şi tăcea. Ce
Hai, voinici la luptă, hai, Puiii mamii-a adormit... să fie?
Ce mai oaste, ce mai crai!... I. U. SORICU ...La marginea de drum zăcea un
biet câne culcat pe-o parte, cu pă
rul alb, destul de voinic, sbătân-
du-se uşor din când în când...
C â n e l e lele — mă întâmpină un prieten.’
— L-a călcat roata, i-a frânt şa
In aceeaşi clipă tot atâtea piep
De câteva zile ţârăie întruna a- Numai astăzi a intervenit o schim turi fragede erupseră într’un singur
proape fără întreruperi, o ploaie mă bare. Şi anume, uite cum: Prin vu- strigăt:
runtă şi purtătoare de tristeţi de etul o’bicinuit al viforniţei mi s’a — Hura... hueo... pe el copii!
toamnă. Sub fantasticele şi de-apu- părut deodată că pătrunde până la Şi o adevărată ploaie de petre
ruri clătinătoarele dealuri’gigantice mine un lung şi dureros schelelăit colţuroase se prăbuşiră asupra bie
de nori, frumoasele plaiuri ale ţării de câne: tei fiinţe din şanţ, ’strivită pe ju
se schimbă alternativ în fiecare zi — Hau... hau... mătate.
tot în alte şi alte serii de tablouri Şi acest schelelăit de câne mi-a — Hau... hau... schelelăia cânele,
posomorite. Firele subţiri de apă isbit deodată în aer o amintire din svârcolindu-se când pe-o parte când
spumoasă, atârnând de caerele no copilărie, de care înzădar încerc să pe alta, odată, de două ori şi iar
rilor, se rup doar numai într’amiazi mă apăr. se potolia aşteptând muţeşte lovi
şi picurii fini, melancolici încetează ...Voiu fi fost de tot mic. De-o turile.
pe câteva clipe de-a biciui calda şchioapă, de două, nu ştiu. Dar ştiu Nepăsătoare, mânile copiilor is-
râmul de peatră al străzilor. O tre că-mi făcea o grozavă plăcere um biau cu colţuroasa piatră în neno
sărire de lumină în arcuri, ca un bletul cu carul. Mergeam la câmp rocitul din margine de drum, c’o
gingatec zimbet nevăzut, se cutre în car şi mă întorceam la fel, toată adevărată plăcere diabolică...
mură departe-departe undeva din ziulica, cu fiecare ocaziune, de pri — Dă şi tu... uite piatra!...
colo de nori, par’că s’ar cere spre măvară până toamna târziu. Stăm Vesel, sprinten şi nepăsător am
pământ. Dar nu răsbeşte. Pâretele cucuiat în vârful carului pe fân, pe ridicat şi eu piatra şi-am isbit-o în
dintre lumea lui şi lumea noastră grâu ori pe păpuşoiu şi îndemnam câne, retrăgându-mă repede la o
de astădată e prea tare. Şi cerul, şi eu de acolo boulenii: parte. Sfârşit, cu cea din urmă în
pe-a cărui faţă a trecut o undulare — Hăis Păun! cordare, cânele şi-a întins gruma
de bucurie, se întunecă iară. Norii Şi iar mă uitam mândru peste zul, şi-a deschis dureros gura şi-a
încep să cearnă. Şi târâie, târâie, sat, până departe, spre munţii cari scos un schelelăit mai lung şi mai
ploaie măruntă, îndelungă şi melan fumegau vineţi în zare. sfăsietor par’că decât toate celelalte.
colică. Intr’o seară de Septemvrie nu m’am  tăcut apoi şi s’a liniştit de tot.
Dela o vreme porneşte şi vântul, urcat în car. Era prea mult păpu Carul tocmai sosi din urmă, scâr
purtând cu sine şi împrăştiind pre şoi. Se putea întâmpla ceva. Roa bind, gemând a greutate. Inholbân-
tutindeni, printre glasuri ’şi bocete tele scârţiau greu sub greutatea du-se sluga rămase o clipă mirat,
nelămurite şi îndepărtate, ceva ce te păpuşoiului, care se rângia spre măsurându-ne fapta. îşi ridică apoi
înţeapă ca tot atâtea mii de vârfuri mine de după scânduri, arătându-şi înfuriat furca de fier, agitându-şi-o
de ace. dinţii galbeni, ca jarul, de câte ori pe deasupra noastră a copiilor:
Viforniţa pornită odată o ţine tot mă uitam spre lesele carului... — Phiu, procleţi şi iritici cesnnteţi?...
una, băgându-ne în noapte. Şi tot Veniam îndărătul carului, când şi A acasă m’am svârcolit mult în
aşa şi iar aşa. De-o vreme încoace, când, la pas. în deal am poposit. aşternut. Toată noaptea am avut
în toate zilele îmi trec pe dinainte Se făcea seară. Şi de pe deal, Lun- visuri urâte. Schelelăitul dureros al
aceleaşi după amezi monotone, în cuţa, satul nostru mi-a părut atât cânelui nu-mi mai ieşia din urechi...
cărcate cu tristeţi de toamnă, în în de frumos... Pe vale, peste pod, în *
ceputul acesta de Septemvrie. marginea satului, stoluri de copii se De-atunci sunt ani la mijloc. Cu
