Page 2 - 1923-02
P. 2
Pag. 34 C O S I N Z E A N A 25—1. 1923
Carnetul lui Radu Roman
de Mihail Gaşpar
L
.... Mi-e frig. Îmi adun plaidul In creer îmi vâjăe gândurile ca la mine tu nu ai văzut omul decât
peste genunchii umflaţi şi-mi perd frunzişul mort al pădurii când apucă sub chipul meu care este al tuturora?
privirea în jocul flăcărilor din că vântul toamnei prin trînsul. O goană Alergători după fantome, trudnici
min. E greu să fii bătrân. nebună şi zadarnică. Ce vreau să în nevoi şi desnădăjduiţi în faţa
Şi privind mereu la jocul limbi ştiu? Nu-mi pot da seamă.., veciniciei..?
lor de foc, mi-se pare că renaşte Ah, cum trec fulgere de ghiaţă Vai Mephisto! Din această veci-
aevea povestea unei vieţi. Povestea prin genunchii mei umflaţi... e iarna nicie eu cunosc numai ecoul râsului
fieştecărei vieţi. Aşa am ars cu toţi aici, nemiloasa iarnă a vieţii. închid tău. Şi mă frământă mereu gândul
într’o vreme. Astfel cuprindeam în ochii. In clipa aceea, în dosul pleoa că ce sens are să râzi mereu acelas
flăcările tinereţii în noi fiinţe dragi pelor obosite mâna tainică a unui râs de veacuri şi de aceeaş fiinţă r*
şi, precum plânge lemnul topindu-şi regisor nevăzut ridică încet cortina... De ce nu ne laşi nevinovata plă
energia în boburi aburoase, plângeam Şi pe dinaintea ochilor închişi mai cere a înşelăciunii de sine? De ce
şi noi. trece odată aceea ce a fost. Tablou stropeşti cu picuri de otravă micile
Cine descurcă taina cea mare a neuitat al neuitatei tinereţe... Pri noastre bucurii tu, cel care ştie sfâr
vieţii ? Nimeni. Şi este bine aşa. măvară... cer senin... caişi troeniţi şitul?
Flăcările saltă în horă macabră; de floare şi cireşi cu însângerate Nu râde, răspundel
se învârtesc, se pleacă, se alintă şi fructe.. Curcubeu cu culori spectrale.. Îmi amintesc de clipa când pentru
se'npreună în fierbinţi îmbrăţişări chiote vesele la întinsele mese ale cea dintâiaşidată ţi-am auzit râsul.
de dragoste. Dar peste o clipă icoana iubirii... coroane înpletite din lotos Era în Roma, de Rosalii. In biserica
se va şterge. Focul se potoleşte, roz-alb şi." în fond proptit de co San-Pietro o lume de om venită
căldura scade, iar limbile de foc se loanele lui de marmură templul Ve- din toate colţurile pământului. O
vor micşora văzând cu ochii; un nerei magnifice... In aerul de azur mare de lumini, de candele îşi înalţă
oftat, sunet lipsit de armonie şi — porumbei şi suluri de fum de mirezme. în suluri străvezii de fum albastru
nimic. Cenuşă. Peste mormanul sur Cine râde? aromat căldura credinţii milenară
al sbuc'umului care mai adineaori Ah, Mephisto eşti apoape? Tu spre bolta mistică de piatră. Peste
trăia, sufletul rece pogorând de sus etern princip al tăgăduirii. De ce feţele luminate de focul sufletului
din horn, v’a plana sfidător rostin- râzi? Că sunt un nebun ca toţi se pregătit de sărbătoare, uriaşa orgă g
du-şi biruinţa. menii mei? Că dela Adam şi pân’ şi ansamblul orchestrei coborau un
cataract de sublime acorduri silind
prin armonia înfricoşător de măreaţă
tot sufletul la umilinţă. Mă simţiam
în acest cadru încărcat de evlavie,
de tămâe, de armonie divină atât
de mic... Eram în acele clipe Va
meşul carele nu cuteza nici ochii
Unui porfaei. să-i ridice. Orchestra şi corul se
contopise într’un acord final asă-
Şi plecând din lumea voastră am rămas ş’atunci senin, mânător fulgerului în clipa descăr
Cu săruturi ne ’mplinite, fără vorbe de venin. cării... Şi-n liniştea de moarte care
Peste zorii zilei mele îşi întinse grija văl, se făcu... departe înainte, lângă al
Am simţit mă stringe foamea ’n braţele ei de oţăl. tarul cel mare, un moşneag în alb
Ca stiletul dup'o crimă mi-a rămas al tău portret, îşi înălţă trupul slăbit de ani şi o
Cu parfumul lui de rose: mulcom cântec de regret. mână, suptă şi albă, se ridică peste
Dragoste, beţie dulce, m'am desmetecit demult! marea de oameni în semnul lemnu
Dulce pierdere de vreme, nu te văd şi nu te-ascult. lui de pe Golgotha... Urbi et orbi...
Flacăra din ochii negri, strigătul de ’ncăerare, Binecuvântarea tuturor!!
Uraganul tinereţii astăzi un suspin îmi pare. Mephisto! In clipa aceasta, am
auzit râsul tău sarcastic pentru în-
Unde-i vâlvătaia, care pân’ la oase să ’mi ajungă tâiaşdată.
Minţii poruncind să ’şi tragă clopotele într'o dungă, De ce ai râs?
Unde este spaima mare-a sângelui ce ’n val de val Taci?
Gălgăind la ’mbrăţişarea vechiului său ideal,
îmi sufocă judecata când plinirea lui şi-o vede,
Cum ucis-a fiul Romei pe savantul Archimede... S’a stins focul în cămin şi din
gura mare, neagră, mă izbeşte suflul
Iar mă poartă amintirea prin pustiu să mor de sete. rece al iernii. Plaidul a lunecat de
Vechi portret ’mi arăţi pe-aceea, care altuia se dete. pe genunchi şi dureri fulgerătoare,
Tu eşti rana vieţii mele, ce-mi stropeşti cu sânge perna, ca tăcturi de sabie, aleargă prin
Intunerec şi lumină: lux aeterna, mors aeterna! picioarele bolnave.
Mi-e frig...
Cluj, 1922.
nicoLae bretan
