Page 9 - 1923-05
P. 9
10—III. 1923 ----------------------------------------- C O S I N Z E A N A Pag. 81
Atunci, dacă este aşa, ce rost ai
Carnetul lui Radu Roman tu şi ce rost am eu ?
Prin suflet îmi trece o icoană
de Mihail Gaşpar
bătrână. Văd pe moş Ion Orbu,
crâsnicul, lângă a cărui groapă
III. 4 însă au rămas cu toţii liniştiţi,
solemni. stau, într’o dimineaţă de toamnă în
N’am putut pricepe nicicând dra E o linişte în jurul meu încât cred strană, cu faţa luminată de lumina
gostea mea pentru cimitire. Nu-mi că-mi aud gândurile cum se deapănă palidă a mucului de luminare cu
puteam da seama ce anume mă încet depe creţurile creerului. care luminează pagina Ţriodului
mână mereu spre această lume a Sunt un nebun. Sunt eu chemat stropit cu ceară — cântând.
ceea-ce a fost. să descurc rosturi al căror rost nu-1 Faţa lui brăzdată de creţuri, în
Şi nu-mi pot da seama nici azi, înţeleg? Ei, .atunci de ce atâta fră lumina blândă se netezeşte încet
când folosindu-mă de cea dintâi zi mântare? Pentru-ca să ajung la şi glasul plângător şi trist umple
senină, paşii mei se îndreaptă conclusia că trebue să fie? Că de aerul săturat de miros de unt de
iarăşi spre lăcaşul acesta al liniştei. milioane de ani mereu moare aceea lemn şi busuiocal bisericuţei noastre.
Cimiterul nostru e un simplu cimi- ce trăeşte? Ridicol. Sub impresia cântării faţa lui
ter delà sate. Un şanţ nivelat pe Şi totuşi gândul răsvrătirii nu-mi devine din ce în ce mai sărbăto
alocuri, îl înconjură de formă căci dă pace. Mă gândesc în mine: şi rească ... din singurul ochi por
oprelişte nu prezintă pentru nici o tu te vei aşterne odată gliei sub neşte o rază de fericire târzie ...
vietate. Monumente nu sunt. Aici aceiaşi salcâmi. Şi peste pământul Moş Ion Orbu în aceste clipe sea
încă nu a pătruns trufia obraznică care te acoperă, viaţa îşi va serba mănă aevea cu icoana lui Ioan
a oraşului. Crucile parecă eşite din mereu orgiile ei de dragoste şi fe Botezătorul de pe iconostas ...
aceiaşi mână, străjuesc fără poză, cunditate. Simţi-voi oare eu acolo Din strana dreaptă, un alt glas
modeste, ca şi aceia la căpătâiul fiorul primăverii? Pătrunde-va până cade cu altă cadenţă:
cărora au fost aşezate! Mormintele la mine mirosul dulce al floarei de „îndurăt-e spre noi Dumnezeule
acoperite de iarbă se nivelează în salcâm, şi zumzetul domol al albi după m-are mila Ta ...“
cet. Nici un cuvânt de laudă, de nelor cari vor veni să culeagă de Să mergem, Mephisto!
măiire, nici o literă scrisă cu bronz aici dulceaţa vieţii. VI.
având pretenţia de a trece drept Ce idee bizară! ...Se apropie Prier. Se umflă mu
aur. Nici o coloană de marmură Şi cine ştie să-mi spună, dacă gurii liliacului îmbrăcaţi în mâzga
care să ţină pept vremii. Nimic. în petala feciorelnică a floarei din •ocrotitoare. Vântul adie cald, un
Doar remăşiţe de cărbuni stânşi şi salcâmul care mă va umbri, nu fior trece prin văzduh. Pământul
hârburi de lut ars dacă mai amin va tremura oare în lumina soarelui obosit încă de îmbrăţişarea rece a
tesc de un suflet care a venit să de primăvară o parte din mine, ernii îşi umflă sinii şi ’n presim
„ocolească“. din fiinţa mea, din dorurile mele? ţirea sfintei clipe a fecundităţii tran
încolo, egalitate. Şi numai seara Ah! Aud iarăşi sarcasticul râs a spiră aburi de voluptate. Din pă
în preajma apunerii soarelui, vân lui Mephisto! durea încă goală, vin rebufniri demi-
tul, apucând printre ramurile sal Sună atât de fals în cadrul rezme necunoscute. Mirosul dulceag
câmilor credincioşi, tremurându-le acesta de vecinică pace, încât mă al frunzişului irosit se amestecă cu
frunza, încearcă vechea şi eterna bruschează. parfumul primilor ghiocei. Mierlo-
melodie a troparelor de pôgrebanie, Ah, Mephisto! Ţi-e lesne să râzi. iul îşi cheamă în ţipete stridente
trecându-le peste muşuroaele mo Tu nu cunoşti nici timp nici spaţiu. părechea şi din adâncuri un cuc îşi
deste, ca pe nişte cântece de leagăn Tu nu cunoşti nici bucuria, nici plânge singurătatea în tonuri caden
pornite delà inima duioasă a eternei durerea. ţate, de pare că ar fi un ornic al
mame. Râzi iarăşi! îmi pare însă că veciniciei. Mereu acelaşi, mereu sin
Pentru mine cimitirul e o carte râsul tău are o altă nuanţă. gur. E atâta farmec în serile din
deschisă. Cunosc toate crucile, iar Se poate?? preajma primăverii.
aceia cari dorm sub ele, dreptcre- Adevărat! Cine ştie se spue, ce In dorul tufelor de corn, pădurea
dincioşi adormiţi în nădejdea în este mai b ne? Să trăeşti, îndepli- tremură înfiorată şi adoarme lin.
vierii cu faţa spre Răsărit, spre nindu-ţi chemarea de individ în Rând pe rând amuţesc cântăreţii
eternul izvor de lumină, mi-au fost slujba soiului, gustând şi îndurând zilei şi odată cu ivirea luceafărului
odată prieteni şi cunoscuţi. toate plăcerile şi durerile materiei de seară, porneşte din nemărginire
Au fost. sau să străjueşţi din veac şi până-n şi vântul de seară colindând ca un
Azi dorm, după neertătoarea po veac, glacial şi nesimţitor, imensele gornic fără astâmpăr dela copac la
runcă a firii, acel somn al vecini- cimitire în cari se aştern dela în copac, dela floare la floare, şoptind
cei, care e partea tuturora din ceput atâtea bucurii, atâtea patimi, în parte fieştecăruia aceiaşi solie de
dreptatea eternă. atâtea nădejdi zadarnice? bucurie: învierea!
Prin mintea mea cumpenită, trec Nu am dreptate? Şi cum privesc desfăşurarea tai
icoane din trecut. Ii aud pe toţi Tu n-ai avut tinereţe Mephisto! nei acesteia mari, văd pânza dante
vorbind, glumind; îi văd veseli şi, Tu nu cunoşti glasul dulce de lată a negurilor de pe vale cum
supăraţi, cu sufletul plin de nă mamă, tu nu ştii taina divină a se ţese încet într’un covor diafan
dejdi şi desnădăjduiţi. Bătrâni, în întâiului fior de dragoste, tu nu fluturăndu-şi marginile în î»torto-
vlaga săcătuită de asprele nevoi pricepi simfonia gângăvirei glasului chieri bizare cercând să îmbrăţişeze
ale vieţii au plecat unii-alţii de de copil! pădurea. In dosul negurei contopită
plină putere, s’au despărţit după Tu ştii să fii rece, astral şi să cu amurgul mistic al pădurii parecă
înfiorătoare lupte de această viaţă. râzi mereu de nădejdile deşărtă- o lume nouă ia fiinţă.
In serbătoreasca atitudine a morţii ciunilor noastre. Văd apărând chentauri monstruoşi
