Page 10 - 1923-07
P. 10
Pag. 114 C O S I N Z E A N A 10—IV1923
Carnetul lui Radu Roman cea mai mică bucurie a acestei vleiţi
pe cate n’am cerut-o,:' carea ni s?a
1
dat,:fără s’o fi voit? ’ '
de MihaiJ Caspar ;;
Nu răspunzi? ' ş'\
:
Î VII. - Opreşte!! ... Ah ! Să lăsăm acestea Mephistp !
Un râs rece, tăios, strident şi sa Iţi spirt eu alta. Mă munceşte mereu
Azi nu mă simţesc bine. Nu sunt
bolnav, - dar simţesc un gol uriaş turat de batjocură fulgeră peste mine dorul coastei înflorite delà Anadol-
lăţindu-se în suflet şi pe măsură ce şi porţile sufletului cad brusc în Hissar. Să mai revăd sinii albaştrii
. - '.
încuetori.- -
creşte în dimensiuni, am impresia ai mării acolo în Bosfor Să-i mân
clară cum îmi sacă energia. O rno- Mephisto! Ce ai '.făcut?- De ce gâi înc’odată cum am făcut-o cu
leşală letargică, soră cu nesimţirea, mi-ai furat visul, era atât de dulce, ani înainte, să mai prjvesç în şoâf.e.
mă cuprinde pe nevrute. Mă dau în atât de frumos. ‘ Poate că atunci sufletul meu răs-
Ce duh amarnic te stăpâneşte ca
braţele acestei simţiri ca şi cum să distrugi mereu la bucurii? Taci? vrătitseva împăca şi râsul tău îmi va
m-aşi da în braţele somnului ahtiat Tăcerea asta a ta e îngrozitoare. părea dulce ca un cântec de leagăn.
;
în atâtea nopţi de nedormire. Încerc Te înţeleg şi nu odată am crezut Ce zici?
să mă adun şi nu pot. Vreau să că te pot cuprinde.
mă cuget, dar creerul pare o massă In râsul tău răutăcios căutam de Qrădina iubim
grea de plumb. Singură inima îşi
bate în cadenţe regulate drumul atâtea ori deslegarea atâtor taine. /.
scurtându-1 cu fiecare bătae. Grecii Dar tăcerea ta mocnită şi încăpăţî Nici soare nu era atunci in casă,
nată mă depărta iarăşi şi tu ai ră
aveau noţiunea acestei stări a psi mas de atâta vreme tovarăşul meu Nici la icoană crengi de busuioc,
hicului dar nu mi-o pot reaminti.
O învălmăşire haotică domneşte în mut şi răutăcios. Ci numai tu in haină de mătasă
O ’ clipă să mai fi întârziat, o Stăteai cu mine-alături lângă foc.
lăuntrul meu. Frânturi de gânduri
se gonesc nebunatec şi dispar fără clipă numai. Eram atât de fericit. Privindu-ne romanţioşi in faţă
a se putea lega. Ochiul îngreunat Să-mi fi lăsat bucuria vârstei, sin Ne fulgeră al inimii cuvânt
gura bucurie ce o mai am, să-mi
şi el, îşi închide obosit obloanele. torc firul amintirilor încet, gustân- Aducător de vrajă, de viaţă,
Dar în această clipă se săvârşeşte Venit cu primăvara pe pământ. •
minunea. O mână tainică resfiră du-Ie .de nou. E atât de mult ce-ţi
cer? E doar înşiruirea unui vis, care
tulbureala aceasta şi sufletul îşi poate a fost vis şi când credeam O, vecinice, al frumuseţii soare,^
deschide încet porţile. Şi cum stau că e realitate. Ce-ţi pasă ţie? Dacă ji-am sărutat frumoasa mână, sfântă,
în poartă, vedenii dragi, aduse de De-atunci pe creanga inimii în floare
pe un alt tărâ.m, unele mai vii altele sufletul meu vrea această înşălă- Privighetoarea tinereţii cântă^ ^
ciune, lasă—1 să se înşele. Te doare?
,
spălătăcite, trec pe dinainte-mi ca Sau ai tu vre’un câştig? ' • *vr y »! 'klt»
f
II. • - S
t .
pe pânza unui cinematograf. Des Ei, atunci ce sens are săi distrugi
prind clar ţăcănitul surd al maşinei. Mă uit în ochii tăi şi-adâncul
E inima, care bate mai repede la aceste vise, să dărâmi atâtea ilusii? Din apa lor mă înfioară,
Tu taci şi tăcerea ta mă înfiorează.
văzul amintirilor cari, defilează Şi mă întreb dacă râsul tău si Că toate zâmbetele mele
într’o înşiruire continuă. în plânsul inimii coboară.
Poveste a vieţii mele — te salut!! nistru este o menire sau un blăstăm?
Ridic braţele tremurânde să prind L-ai primit ca dar sau ţi s’a dat Aşa-s de albi rotunzii umeri
o icoană. A trecut. Deschid ochii drept pedeapsă atunci, în marea clipă De parcă stă pe ei ninsoare
a răsvrătirii?
mari şi simţesc cum se aprinde Şi-aşa de foagezi ei crescură
în ei lumina de de mult; — nu De ce una şi pentru ce cealaltă? Că s’ar topi sub sărutare.
mai au cui lumina. Iar firul povestei Tu cunoşti enigma vieţii, mie-mi Aşa de plini sărată sânii
a tot ce a fost, se deapănă grăbit este o taină. O taină a cărei desle- Mai sus de strânsa cingătoare,
şi din culisele nebuloase izvoresc gare zadarnic o caut eu, zădarnic o Că stau sub desmierdarea mânii
mereu icoane noi. Aşi vrea să vor căuta veacurile cari vin după Ca doi hulubi ce vor să zboare.
opresc numai pe o clipă măcar mine. Venim din necunoscut şi în
una singură. Nu se poate. Grăbit necunoscut mergem. Foarte bine. III.
dispar icoanele, împinse brusc de Calea pe care au făcut-o atâtea mi Sporind iubire ’n inimă curată
cele ce-şi aşteaptă rândul. Simţesc lioane înaintea noastră, e firesc să Aşa ne strângem trupul amândoi
inima bătând tot mai repede şi mai o facem şi noi. Drumul bătut de Că toţi păreţii parcă de odată
puternic, gura mi-e uscată, ochii înaintaşi este şi drumul nostru. Se prăbuşesc în casă peste noi.
parecă ar voi să-si părăsească Avem cunoştiinţa acestei fatalităţi
locul... inexorabile şi proza milioanelor de ani în braţe strânşi nimic nu ne desparte—
Cu trupul plecat înainte sorb ne-a dat liniştea împăcării cu dânsa. S’aude-al fericirilor ecou;
înşiruirea de icoane, mâna se ridică Dar. dacă este aşa şi aşa este Cu mâna să mă dai tu la o parte
şi întreaga mea fiinţă zbuciumată atunci să-mi spui mie: ce rost are Dar cu privirea să mă chemi din nou.
se grămădeşte într’un strigăt: menirea ta, ca să amarăşti până şi Volbură Poiană.
