Page 4 - 1923-10-11

Pag. 156 - C O S I N Z E A N A 10—VI 1923

lucrez. Dar mânia clocotia încă în
BlestenTdeTnamă vinele mele.
Băiatul bănuind furtuna potolită
s’a apropiat sfios de mine, ochii îi
— „Am iubit în totdeauna florile, preţioase. Floarea s’a rupt iar gla­ înotau în boabe limpezi de lacrimi.
începu Maria să povestească preti- stra s’a sdrobit. — „Mamă, iartă-mă, n’am vrut
nelor adunate la taifas. O mare O furie de mânie m’a fulgerat, să sparg floarea. Cumpără alta“.
slăbiciune mă persecuta mai ales din creştet până’n tălpi. Şi mânuţa Iui îmi îmbia un ban, ce’l
pentru florile exotice. Nu era colţ „Ce-ai făcut?“ am strigat băiatu­ căpătase cinste dela unchiul său.
în casa mea să nu fie înpodobitcu lui. „Mânce-te pământul, ticălosule“. — „Să piei din ochii mei, păcă­
exemplare de o frumuseţă rară. Şi cu o ploaie de ocări şi pălmi tosule“, i-am strigat furioasă şi
Eram în stare să petrec ciasuri în­ m’am năpustit asupra lui. smulgându-i banul din mână l’am
tregi cu florile mele, desmierdându- Conştiu de greşala lui, băiatul a aruncat cât-colo.
le ca pe nişte copii răsfăţaţi. răbdat bătaia plângând înfundat în Ionel s’a retras mâhnit în colţul
Intr’una din zile băiatul meu colţul de după uşe. său de pedeapsă. Pe urmă ieşi
Ionel alergând după pisică mi-a Âm curăţit ruinele nenorocirii şi tiptil din odaie închizând uşa do­
răsturnat una din glastrele cele mai luându-mi ghergheful începui să mol de frică să nu mi răscolească
din nou mânia.
Din pervazul uşii îmi aruncă o
privire plină de o candidă nevino­
văţie, pe urmă Fam auzit coborând
scările şi ieşind pe portiţa uliţei.
Douzăci de ani sunt de atunci şi
şi astăzi îl văd limpede în pervazul
uşii în haina lui albastră, şi azi
mă arde nrivirea ochilor nevinovaţi,
par’că a fost numai eri.
Prin geamul tereştrii l’am văzut
apoi pierind dună colţul uliţei. Şi’n
sufletuî meu încolţi într’o clipă
sâmburele remuşcării. Trei ciasuri
trecuseră dcla plecarea Iui şi în
vremea asta mustrarea remuşcării
creştea în sufletul meu în proporţii
uriaşe şr mă bicuia fără de milă.
Mâna îmi tremura, aruncai gherghe­
ful, luai o carte şi literile frângeau
în ochii mei mii de suliţi colorate,
cutreeram odăile de două, de trei,
de zece ori şi nu aflam odihnă
Familia regală priveşte defilarea trupelor şi închinarea drapelelor înaintea ostaşului
fără de nume. neliniştei mele.
In clipa supremei încordări aud
un glas speriat de copil strigând
servitoarei în bucătărie: „Măriuţo,
vino repede, Ionel a căzut în râpa
morii“.
Am încremenit. Trupul îmi înghe­
ţase. O privelişte grozavă se des­
făşura înaintea ochilor mei. Râpa
morii prăpăstioasă, în adâncime a-
pele spumegătoare sdrobite de ro­
ţile umede ale morii, în marginea
prăpastiei un copil, copilul meu,
pământul se surpă, copilul alunecă
şi piere în adâncime. O săgeată de
durere m’a fulgerat în clipa aceea
şi-un glas sinistru îmi urla în creer:
„Blestemul mamei“. Un strigăt de­
sperat mi-s’a deprins din încleştarea
pieptului: „Copilul meu, mi’l’a mân­
cat pământul“. Atât mi-aduc aminte,
pe urmă am simţit pământul Iune-
cându-mi sub picioare, o negură
neagră mi-a întunecat privirea şi nu
mai ştiu ce-a fost.
Ministrul preşedinte rostindu-şi în numele guvernului discursul înaintea aşezămin­ M’am trezit culcată în pat. O
telor eroului necunoscut. senzaţie stranie îmi furnica trupul,