Page 13 - 1924-1-2
P. 13
25—1. 1924 —-------------------- ----- C O S t N Z t A N A . . . . . . . . . . . . . . . . . . - . . . . . . . Pag. lâ
Vărul Ştefan spusese asta rar, cu CHIAR AZI VO/U RÂDE
opriri de vorbă în mersul grăbit O. ROTICĂ
Ion Neagu, atent şi par’că • îndârjit
de potriveala asta, gândea: „Adică Chiar azi voiu râde ’n hohot de mine şi de toată
dracu’ l’o pus şi pe aista să spună Durerea ce se sbate în piept înviforată,
de vânătoare?... şi celalt ţopâc! şi Chiar azi voiu râde'n hohotde-un sbucium fără rost
el... Avem noi socoteală veche... Ce-şi are 'n clipa asta în mine adăpost.
da el să mă lase’n pace... că Ia
obştie s’a nimerit cam într’adins Chiar azi voiu râde 'n hohot, căci astăzi chiar ferbinte
lângă bucata mea, că la biserică Ne-om soarbe împăcarea, o ştiu de mai nainte.
vine’n strană lângă mine... hm... Şi totuş eu continuu să sufăr şi să-mi leg
am auzit eu, ştiu eu bine... Păi că De clipa asta viaţa, norocul meu întreg.
eu i-am spus Ioanei: „Fă, de
te’mpinge păcatul te’mpuşc ca pe-un
câne, auzi tu?“ ... Că ioana, la urma — „C’a nins. nu şagă, bre, ş’a’n- făcându-le, furişe şi trecătoare să
urmei n’are nici în clin nici în mâ troenit drumurile de alean“... se-nfioreze de sărutul luminei reci,
necă... Şi de-odată se treziră în — „Păi că-i greu... la mai treci metalice. Şi drumul se croia greu,
porta lui Sandu Pascu, — poartă vere Sandule ’nainte de fă pârtie!" moale, printre zăpada păturită fru
mare, grea, cioplită în lemn de ste Şi Sandu se aruncă înainte, pă mos pe potică, ori spânzurată ca
jar şi săpată cu flori şi cu ostreţe şind îndesat în Zăpada care se to nişte clăbuci de spumă de lapte,
deasupra, iar gardurile de uluci, pea sub picioarele lui, strângându- pe ramurile aplicate în jos de atâta
înalte şi bine prinse’n jur, până la se la pământ ca nişte puf uşor de greutate. Mai ales fagii, încărcaţi
colţ... De după poartă, ieşi Sandu,
perne. In urmă, pe paşii lui, se’nşi- peste seamă, se iegânau alene, scâr
înalt, cu cojocul înflorit, roşcovan, ruiau cei trei. Neagu mergea aproape ţâind, ori scăpătând câte-o pală de
cu iţarii strânşi pe piele şi încreţiţi, morocănos, cu gândurile lui: „Adică fulgi ce izbeau înăbuşit spuma um
zâmbind par’că bucurat, par’că a n’are să ţină un veac şi vânatul plută a zăpezii de jos.
batjocură. aista... că se bagă şi Sandu ca lată-i în sfârşit în poiana lungă
— „Hei c’aţi venit taman la timp! musca... puteam noi vâna şi fără de-o bătae de puşcă, şi’n jumătate
Noroc fârtaţilor!“... el... Da’acu’ merge, nu merge, da’ce de lată, cu marginile nesimţit arcuite
— „Noroc vere!... Da’ hai că-i tot mă’nţeapă... şi râde aşa la alţii, şi cu două colţuri drepte, deschise
noapte!“ privindu-mă... s’ar zice a batjocură." larg, faţă’n faţă o cutie de chibrit
— »Hei, prietene Neagu mai treci strânsă de colţuri, căscată şi plină
Şi tuspatru o porniră neregulat, înainte până la cot, că tot coada o ţii“... de zăpadă. In colţul dinspre Sălcuţa,
cu paşii cumpăniţi şi largi, pe dru drumul se perdea sub aşternutul alb,
mul puţin şerpuit şi ridicat în pantă s’auzi vocea batjocuritoare a lui trecea pe de margine şi se perdea
Sandu.
abea simţită, îngropându-se in ză — „Păi că trec,,... şi Neagu, în la jumătate, în fund la stânga, spre
padă. Fulguirea stătuse de tot, şi ţepat, aproape ursuz, trecu înainte, Homocea. După puţină vorbă s’au
dintr'o spărtură de nori s’arătă soa urmat pas la pas de Sandu. Par’că’l împărţit. La drum, dinspre sat, Ion
rele, aruncând un smoc de raze ce ducea în spate. Ar fi fugit, da-i era Neagu ţintaş nu tocmai priceput,
însuliţa zăpada, făcând’o să scân- ruşine de ceilalţi, ar fi întors capul dar cu ochiul ager şi cu mâna pu
teeze ca nişte căciuli de nestimate înapoi, da-i era greu de zâmbetul, ternică. In faţă în colţul cel’alt,
pe vârfurile parilor dela grădini.
veşnicul zâmbet batjocoritor de pe Sandu Pascu, dibaciu la ţinta şi cu
Au ieşit din sat. Inanitea lor* buzele celuilalt. In sfârşit, au ajuns puşca nouă, dinspre Homocea Şte
lanurile, acoperite cu un strat gros la Tabăra, şi odată cu ei a ajuns fan Ţopa, om de omenie şi tovară
de omăt, scânteia de-ţi lua ochii, şi soarele la chindie. Se opriră înă şul lui moş Partenie care-a ’npuş
sub razele tremurătoare ale soarelui, buşiţi, îşi scuturau opincile de omăt. cat balaurul dela ocoale şi’n faţa
făceau ape ce jucau în mers, între- — „Măi, vericule, eu zic să mer lui Iftimie Talpă,vecinul lui Ţopa
tăindu-se în reflexe verzi şi albăstrii, gem la poiana lui Anton, că iese şi prieten din copilărie, meşter la
şi cât cuprindeau privirile, numai el colţatu’. Ne-aşezăm în patru la iepuri şi vulpi, şi mai mare meşter
o mare albă, imaculată, liniştită, în- pândă... Da, mult nu’ntârzie ei... la dughit pielea. S’au aşezat fiecare
• cremenită în albeaţa ei orbitoatrc. dacă nu cumva o fi eşit la ghindă.“ pe câte-o rădăcină, cu ochii ţintă
Tocmai hăt, departe se iţia pe mar Sandu Pascu răspunse: la poiană şi spre margini şi cu
ginea podişului crestat, copacii ta — „Da’ c’aşa să facem. Să stea urechile ciulite la orice sgomot şi
berei, doborâţi de haina lor bogată, Neagu la drum — că tot îi place cădere de omăt de pe ramuri. Soa
iar pân’ acolo, nici urmă de drum. Iui coada şi calea bătută — si-a rele a apus încetul cu încetul pe
Tuspatru vânătorii, mergeau cu capul împuşca şi el după ce l’or omorî deal, a’ntunecat poiana, iar cerul a
în jos, abea furişându-şi câte o pri ceilalţi. — că lui îi place’n urma rămas, sus, pustiu, posomorât, rece,
vire în lături, spre marea asta de altora“... ca de oţel... şi nici stelele nu voiau
lumină scântăietoare ca o vâvătae de — „Da mai tacă-ţi lioarba, de- să răsară. Deodată, dintre Talpă şi
flăcări răsărite din pământ. înaintau şuchiatule, doar n’ai venit la iznoavă. Neagu s’aude un grohăit uşor şi
greu, se opreau din când în când, Ci hai mai repede"... răspunse în pocnet repetat de vreascuri. Au pus
îşi trăgeau căciulele rotunde pe desat plecând, Ştefan. Şi iar s’au mâna pa cocoş şi ochii sticliţi spre
ceafă, puneau o mână în şold şi înşiruit, Sandu Pascu ducându-şi poala stejarului. Din codru, cu ca
una streaşină la ochi, răsuflau puţin, puşca peziş-*pe spate, ceilalţi pur- pul în jos, cu botul în pământ,
şi iar porneau, abea schimbând tând-o în mână. Soarele, coborât pe grohăind liniştit, un porc mare, cu
câte-o vorbă, aruncată la întâmplare, vârfurile stejarilor din Tabăra, se coama ţepoasă şi ridicată ca la
la care răsărea, târziu, răspunsul. iţia printre ramuri şi-nsăgeta oţelele, arici, arcuită pe tot şirul spinării şi
